Andrei Samoil

Respiră! Capul la fund! Trage! Ieși! Respiră! Mai repede! Respiră! Trage! Capul la fund!

Clorul îmi intră în nări. Este greu. Gâfâi. Nu sunt antrenat… Nu pentru asta. Ochelarii îmi sunt aburiți. Aud prin apă: ”30 de secunde!”. Trebuie să reduc ritmul. Deja simt cum nu mai pot să respir bine. Prin apa agitată îl văd pe Filip cum glisează alături de mine, pe marginea bazinului, în scaunul său rulant. Îl aud: ”Hai, Andrei!”

La capătul bazinului, mă așteaptă Laudoniu. Și el este in scaun rulant dar acum este în apă și așteaptă să îi predau ștafeta. Știu că, pe etapa lui, va face mult mai mult efort decât fac eu acum. El are de înfruntat greutăți incomparabil mai mari. Nu pot să reduc ritmul!

Sunt la ”Maratonul celor 24 de ore de inot”. Fac parte din echipa lui Filip – Acțiuni Împreună. Suntem șase ”mergători” și șase oameni în scaune rulante. Toți au poveștile lor. Înotăm toți. Câte jumătate de oră (fix) la fiecare șase ore. Sistem ștafetă. Nu o să câștigăm. Nu contează! Știm asta.

Ies din bazinul olimpic și mă duc să fac duș. Încă gâfâi. La vestiar mă întâlnesc cu un băiat care mă recunoaște. Este clar că este inotător profesionist. Are umerii de două ori mai lați decât talia. Vorbim despre diverse. Apoi mă întreabă cât am înotat. ”11 bazine.”, ”Doar?…”, ”Atât am putut… Nu sunt profesionist.” Mă simt prost. El inotase 23. Îi spun despre echipă și îmi spune sincer: ”Bai, foarte tare! Eu sunt cu clubul aici și nu concep să nu câștigăm. Mi se pare foarte tare cum veniți voi și alții, să participați, deși este evident că nu aveți șanse de câștig. Trebuie că aveți un psihic foarte puternic!”

Și atunci înțeleg. Nu stau să îi explic pentru că sunt prea obosit și nu îmi găsesc cuvintele, dar înțeleg: Dacă singura motivație de a face ceva, orice, este doar ca să devii cel mai bun, să fii primul, cel mai puternic, cel mai tare, atunci aceasta va dispărea repede și vei abandona acea activitate când va fi evident că dezideratul de a fi cel mai bun este imposibil sau prea greu de atins. Oamenii alături de care înot astăzi nu au această opțiune. Pentru mulți, abandonul înseamnă depresie sau uneori chiar mult mai rău.

Cred că cheia este să faci ceva, orice, mai bine decât ai făcut-o ieri și de dragul de a o face. Pentru tine, pentru a deveni mai bun, pentru a arăta că am devenit mai puternic, mai tare și mai rapid decât eram eu însumi ieri. Și chiar cred că, de multe ori, așa ajungi și cel mai bun.

Următoarea etapă o voi înota la 12 noaptea. Apoi la 6 dimineața. Îmi propun ca până la sfârșit să înot 12 bazine.

La ieșirea de la vestiar, aud doi copii triști (de la vreun club, sper eu): ”Da, nu am reușit… Tot numai 1600 de metri am înotat” (adică 16 bazine). Îmi vine să le scot limba. Nu o fac. Mă gândesc numai la cele 12 bazine! Este bine să ieșim și ultimii. Dacă reușesc să înot cei 1200 de metri.

12 bazine!!!

Acum destul de mulți ani, prin 2005, pe început de spectaculos boom imobiliar, era o modă în proiectare: Te duceai la un arhitect serios și conștiincios, îl păcăleai să îți facă o ilustrare de temă plătită sau nu (adică să îți dea o idee de plan și fațade), iar apoi te duceai cu planșele frumoase la un alt arhitect (mai înfometat sau mai curvă profesională) și îl puneai să îți facă planșele pentru autorizație. Apoi, Dumnezeu cu mila.

Bineînțeles că nu ieșea ce trebuia. Arhitectul conștiincios făcea mare parte din munca de creație pe doi bani, sperând însă să ia apoi proiectul care ar fi trebuit să includă detalii, planșe tehnice, consultanță în execuție, multă muncă dar plătită corespunzător, arhitectul înfometat își punea rapid ștampila pe trei hârtii care doar umpleau un dosar pentru autorizație dar nu se putea construi pe baza lui, clădirea se făcea după cum visa constructorul sau meșterii și ideea inițială se ducea în decedații mamei ei.

Nu știu exact cât s-au mai schimbat lucrurile până astăzi, dar am întâlit destui (a se citi prea mulți) oameni cu mentalitatea clienților de mai sus, din diverse domenii. Astfel, cred că este bine pentru oricine să știe cum este cu munca de creație și cum se poate proteja.

În primul rând, există legea dreptului de autor (8/1996 cu multe completări și amendări ulterioare) și acolo spune că dacă dau de două ori cu pixul pe hârtie, nu poți să îmi copiezi mâzgăleala decât cu acordul meu, sau dacă mă plătești. La fel se întâmplă și cu orice alte activități de creație cum ar fi scris, vorbit, cântat, scris, fotografiat, filmat, editarea unui film etc.

Apoi, dacă este vorba de un proiect de arhitectură, pentru a evita orice discuție de genul ”Eu am fost primul”, ”Ba eu am fost primul!”, proiectul se poate înregistra la Ordinul Arhitecților cu ”data certă”. Adică, după acel moment, OAR certifică cine a fost primul. Mai mult, proiectele de arhitectură pot fi aplicate de către client doar o singură dată și doar pe terenul pentru care au fost create. De ce? Pentru că, atunci când un arhitect (conștiincios) desenează o contrucție, ține seama și de vecinătăți, însorire, reglementări locale, direcția vântului, priveliște și altele care se schimbă odată cu terenul. Deci da, ai plătit proiectul. Nu, nu poți să faci orice vrei tu cu el.

Iar dacă este vorba de elemente de design și identitate vizuală cum ar fi sigle, forme, sloganuri, marci, denumiri etc, acestea se pot înregistra cu succes la OSIM.

De aici, cu aceste măsuri de protecție, dreptatea finală ar trebui să o dea instanța încadrând speța la ”furt intelectual” (care, în sine, îmi pare a fi un oximoron).

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să trebuiască să îmi protejez munca în aceste moduri de cei ce s-ar fi bucurat să se folosească de ea fără acordul meu. De cele mai multe ori mi-a ieșit, alte ori nu am reușit sau mi s-a părut mult prea complicat, mi-a fost lehamite și am renunțat. În aceste situații m-am consolat cu gândul că imitația este cel mai mare compliment pe care ți-l poate face cineva. Și chiar cred asta. Pentru că, dacă ideea ta nu ar fi bună, nu ar fi apreciată de cel care o fură și nu ar mai fi tentat să și-o asume. Astfel, nu îmi rămâne decât să mă bucur și să apreciez complimentul. Eu pot să am și alte idei. De unde a venit una, poate să vină, fără probleme și alta. Este mult mai nasol când nu ești în stare să ai idei și ajungi să îi ”complimentezi” pe alții.

Pe de altă parte, poate și George Bernard Shaw are dreptate când spune că “Imitation is not just the sincerest form of flattery – it’s the sincerest form of learning.” Până la urmă, cu asta am spus că mă ocup mai nou, nu? Deci tot e bine…

La televizor și în presă aud despre corupție, politicieni cu tupeu care se cred mai deștepți decât toți, șpăgi date cu nesimțire, ”afaceriști” care fac profit ignorând siguranța altora, grobieni aroganți care se cred speciali și mi-e groază că îi zăresc și în colțul oglinzii.

Permanent vuiește facebook-ul de câte un scandal ce are în centru câte o scursură de om, pe care îl blamăm și despre care spunem cu superioritate ”nu știu cum poate exista un asemenea jeg de om”. Și, detașîndu-ne de acesta, cred că nu ne dăm seama că lucrurile reprobabile pentru care îl blamăm sunt la fel înrădăcinate și în noi. Toate aceste persoane se trag dintre noi și noi suntem la fel de responsabili de existența lor și le semănăm mai mult decât ne place să credem.

Ne place să ne identificăm cu valorile pozitive. Suntem mândri că ”am dat naștere unui Eminescu, Cioran, Eliade, Coandă”. Suntem ipocriți! Tot noi am dat naștere și Experimentului Pitești. Dintre noi au scos capul acei oameni. Tot dintre noi s-au găsit și securiști oportuniști, milițieni șpăgari, politicieni tupeiști, maneliști de TV, prea mulți grobieni și bețivi care repară orice cu o sârmă.

O vreme mi-a fost simplu să cred că am sânge albastru, că sunt din altă specie, că eu, nemuritor și rece, sunt superior acestor mizerii. Dar nu sunt. Încerc din toate puterile să fiu dar impulsul ce generează aceste mizerii este acolo. Îl simt, îl văd în oglindă. Este acolo de fiecare dată când mi-am dorit să dau șpagă polițistului ca să nu îmi dea amenda de viteză. (Sigur, am noroc că nu știu cum să dau șpagă, mă crispez tot și nu îmi iese. Dar mi-am dorit asta.) Tot acolo este când mă enervez și înjur în trafic, când ne conformăm sistemului de a da bani doctorului și brancardierului, când dăm un telefon unui ”prieten” să ne ajute, când, de lene, nu reparăm ceva ce am putea repara. Noi creăm sistemul ce generează aceste vărfuri negative.

Și atunci cred că suntem ipocriți să ne plângem de alții.

Facem mișto de nemți. Că sunt îndoctrinați, că au ochelari de cal, că nu știu decât reguli și DIN-uri, că nu știu să se distreze. Așa este. Dar prin această atitudine au reușit să creeze un sistem. Uneori acest sistem crează la rândul său rezultate pozitive. Alte ori face loc unui Hitler. Și acest rezultat este tot produsul bazei de selecție din care s-a ridicat, indiferent cât de greu de acceptat este acest lucru.

Și astfel ajungem tot la educație. Aici, însă, nu cred că este vorba despre educație formală cât de educația informală (și uneori nonformală) care ar trebui să insufle noțiuni de etică, moralitate, adevăr, respect, diplomație și alte chestii din ce în ce mai ezoterice, idealiste și de prea multe ori utopice. Dar acesta cred că este singurul mod în care putem spera la o creștere și o îmbunătățire a sistemului.

Cred că, înainte să îi arătăm cu degetul pe alții mânjiți cu rahat, ar fi bine să ne uităm bine în oglindă și să vedem dacă nu cumva este rahatul nostru și noi l-am lăsat în drum. Și atunci să ne asumăm măcar partea noastră de responsabilitate și pe viitor să avem grija unde și cum ne facem nevoile. Apoi, putem să răcnim. Altfel, suntem doar foarte ipocriți.