Acum câțiva ani mi-am propus să învăț să dansez. Nu mi-a ieșit. Fac mișcările bine, știu din aikido care este stânga și care este dreapta, dar nu simt ritmul. Deloc. După câteva pahare de tărie, am impresia că simt ritmul, dar mi s-a spus că mă înșel. Mai chinui uneori și fata cu care ar trebui să dansez și îi impun un ritm aiurea, că doar eu ar trebui să conduc…
Oricum, nu despre dans este acest articol ci despre cât de tari sunt copiii. Ei simt ritmul (majoritatea cel puțin) și, mai important, se mișcă liber și cu bucurie. Asta pentru că (încă) nu a venit la ei vreun bou să le spună că sunt penibili, că se mișcă aiurea sau să râdă batjocoritor de ei. Iar atunci, mișcarea lor este instinctuală, curată și viscerală chiar dacă nu este perfect corectă din punct de vedere al canoanelor profesioniștilor în dans.
Iar eu cred că asta se întâmplă tocmai pentru că cei mici încă reacționează instinctual și nu au ajuns să fie blocați în șablonul ”mișcării corecte”. Mintea lor încă este liberă și nu a ajuns să opereze atât de mult cu șabloane. Iar, în special când vine vorba de abilități fizice, șabloanele mentale frânează creșterea și învățarea.
Anul acesta am organizat patru tabere de schi – trei pentru copii și una pentru adulți începători. Cele pentru copii au avut diverse niveluri de pricepere: începători – adică blană; intermediari – adică știu să alunece, să vireze, să controleze coborârea și, în general, stau mai mult în picioare decât pe fund; și ultima tabără pentru descurcăreți care au mers în Austria și au rupt pârtiile în două.
La începutul sezonului au venit la noi trei băieți iar părinții ne-au dat clar o temă: ”Sunt începători, îi luați în toate taberele și, până la final trebuie să îi faceți funcționali, ca să poată să meargă în Austria.” Deci cei trei copii nu știau bine cum arată un clăpar și, în trei săptămâni ei trebuiau să devină funcționali. La sfârșitul taberelor, toți trei se descurcau să coboare pârtii negre din Austria și mai cereau.
Adulții nu au progresat nici pe departe atât de repede. Deși s-au descurcat foarte bine și, până la final, toți au reușit să coboare pârtia din Valea Dorului, efortul și energia consumată de adulți pentru același rezultat a fost mult mai mare. De ce?
Uitându-mă și comparând eforturile lor, mă aventurez să spun că adulții sunt uneori prea blocați în poziții, posturi, rețete, explicații fizice, mecanice sau logice. La fel ca și mine, ei lasă ”feeling-ul” pe un plan secund, înțelegerea cognitivă având prioritate. Iar când vine vorba de mișcare, uneori corpul știe mai bine ce să facă dacă nu îi stă capul în drum. Cei trei mici zmei au progresat atât de tare pentru că au încercat să reproducă o mișcare și nu atât să o înțeleagă, pentru că s-au abandonat mișcării, pentru că au fost relaxați și pentru că nu au stat să își facă analize S.W.O.T. pentru fiecare decizie de mișca un membru.
Copiii sunt fantastici. Și puternici. Și, în unele cazuri pot fi un model pentru adulți. Cei trei zmei sunt Vlad, Matei și Mihnea. Uitându-mă la ei, încep să înțeleg de ce nu pot eu să dansez pe ritm.