Andrei Samoil

Acum câțiva ani mi-am propus să învăț să dansez. Nu mi-a ieșit. Fac mișcările bine, știu din aikido care este stânga și care este dreapta, dar nu simt ritmul. Deloc. După câteva pahare de tărie, am impresia că simt ritmul, dar mi s-a spus că mă înșel. Mai chinui uneori și fata cu care ar trebui să dansez și îi impun un ritm aiurea, că doar eu ar trebui să conduc…

Oricum, nu despre dans este acest articol ci despre cât de tari sunt copiii. Ei simt ritmul (majoritatea cel puțin) și, mai important, se mișcă liber și cu bucurie. Asta pentru că (încă) nu a venit la ei vreun bou să le spună că sunt penibili, că se mișcă aiurea sau să râdă batjocoritor de ei. Iar atunci, mișcarea lor este instinctuală, curată și viscerală chiar dacă nu este perfect corectă din punct de vedere al canoanelor profesioniștilor în dans.

Iar eu cred că asta se întâmplă tocmai pentru că cei mici încă reacționează instinctual și nu au ajuns să fie blocați în șablonul ”mișcării corecte”. Mintea lor încă este liberă și nu a ajuns să opereze atât de mult cu șabloane. Iar, în special când vine vorba de abilități fizice, șabloanele mentale frânează creșterea și învățarea.

Anul acesta am organizat patru tabere de schi – trei pentru copii și una pentru adulți începători. Cele pentru copii au avut diverse niveluri de pricepere: începători – adică blană; intermediari – adică știu să alunece, să vireze, să controleze coborârea și, în general, stau mai mult în picioare decât pe fund; și ultima tabără pentru descurcăreți care au mers în Austria și au rupt pârtiile în două.

La începutul sezonului au venit la noi trei băieți iar părinții ne-au dat clar o temă: ”Sunt începători, îi luați în toate taberele și, până la final trebuie să îi faceți funcționali, ca să poată să meargă în Austria.” Deci cei trei copii nu știau bine cum arată un clăpar și, în trei săptămâni ei trebuiau să devină funcționali. La sfârșitul taberelor, toți trei se descurcau să coboare pârtii negre din Austria și mai cereau.

Adulții nu au progresat nici pe departe atât de repede. Deși s-au descurcat foarte bine și, până la final, toți au reușit să coboare pârtia din Valea Dorului, efortul și energia consumată de adulți pentru același rezultat a fost mult mai mare. De ce?

Uitându-mă și comparând eforturile lor, mă aventurez să spun că adulții sunt uneori prea blocați în poziții, posturi, rețete, explicații fizice, mecanice sau logice. La fel ca și mine, ei lasă ”feeling-ul” pe un plan secund, înțelegerea cognitivă având prioritate. Iar când vine vorba de mișcare, uneori corpul știe mai bine ce să facă dacă nu îi stă capul în drum. Cei trei mici zmei au progresat atât de tare pentru că au încercat să reproducă o mișcare și nu atât să o înțeleagă, pentru că s-au abandonat mișcării, pentru că au fost relaxați și pentru că nu au stat să își facă analize S.W.O.T. pentru fiecare decizie de mișca un membru.

Copiii sunt fantastici. Și puternici. Și, în unele cazuri pot fi un model pentru adulți. Cei trei zmei sunt Vlad, Matei și Mihnea. Uitându-mă la ei, încep să înțeleg de ce nu pot eu să dansez pe ritm.

Cred că orice lucru ce implică un proces de creație, cu istorie și o evoluție relativ organică ascunde un mesaj și o poveste. Indiferent dacă vorbim despre  un tablou, o sculptură, un film, o reclamă sau chiar o poză, toate au un mesaj. Sau ar trebui să aibă. Iar mesajul este despre ce a vrut creatorul să transmită sau chiar despre creatorul însuși.

La fel, cred că o casă în care și-au dus viața niște oameni, indiferent dacă ei vor sau nu, spune povestea vieții lor și  a modului în care aleg să abordeze lucrurile. Cred că o amenajare vorbește mai întâi despre autor (arhitect sau designer) și apoi ajunge să vorbească despre cei ce o utilizează zi de zi.

 Asta se întâmplă și în alte domenii, nu doar în arhitectură. Rodin vorbea prin sculpturile lui despre frumusețea, grația și idealul corpului uman. Michelangelo vorbește prin pictura din Capela Sixtină despre imbinarea dintre credință și cunoaștere, despre știință și religie ca fiind două fețe ale aceleiași monede, Superman vorbește despre eroism, dreptate și idealuri, Rambo vorbește despre determinare și puterea voinței, iar Tarkovski vorbea prin filmele lui despre… orice și despre totul. Chiar și selfie-ul în oglindă a unei pițipoance transmite un mesaj despre cât de bine arată, dar totodată mai transmite și un alt mesaj, mai subtil, despre superficialitatea posesoarei.

Am impresia că suntem prea adânciți în viața noastră de zi cu zi ca să mai înțelegem mesajul pe care ni-l transmite Bucureștiul ca rezultat al deciziilor și atitudinii oamenilor ce locuiesc în el. Ca și cum am încerca să înțelegem un tablou impresionist privind de aproape trei tușe de pensulă dintr-un colț.
Cred că dacă ne vom depărta câțiva pași, vom reuși să privim câteva secunde tabloul și vom înțelege repede ce spune Bucureștiul despre noi: MITICILOR, SUNTEȚI IDIOȚI.  Dar se pare că acest lucru nu s-a schimbat prea mult de pe vremea lui Caragiale.

Și mai cred că putem merge de la mic la mare:

Faptul că (acum câțiva ani) în răspuns la campania unui producător de supe la plic, toate geamurile erau tapetate cu abțibilduri galbene puse de cei ce sperau să fie vizitați de ”echipele ce umblă prin București să îi premieze pe cei ce și-au lipit (gratuit) reclama în geam” arată ca suntem oportuniști și creduli.

Faptul că pe vreme bună apar pescari care își aruncă undițele în Dâmbovița, pe Splai, arată că suntem totuși optimiști (dar și creduli).

Faptul că avem atât de multe biserici ortodoxe, împrăștiate în tot orașul, arată că Biserica a avut o mare influență și un rol important în viața locuitorilor orașului.

Faptul că bisericile sunt predominant goale și vizitate mai mult de babe arată că această influență a cam dispărut și că a avut un vârf în perioada în care s-a decis construcția acelor biserici, dar acum este în scădere.

Faptul că avem pubele noi (și mâzgălite) de colectare selectivă a  gunoaielor, dar gunoierii le iau și le varsă în aceeași mașină arată că suntem indolenți și nu ne putem asuma un sistem.

Balcoanele închise cu două rânduri de geamuri, făcute din cornier, sticlă de trei feluri, tablă, multă sârmă și scuipat arată că ne plac încropelile și rezolvările rapide și superficiale.

Faptul că numărul de mașini a crescut puternic și fiecare are cel puțin câte una arată că suntem leneși și nu facem sport.

Faptul că multe sunt înmatriculate în Bulgaria arată că suntem șmecheri și ”ne descurcăm”. Dar mai arată și că avem o capacitate mare să îndurăm.

Faptul că ne chinuim cu locurile de parcare pentru aceste mașini dar, în schimb, înlocuim bordurile și reamenajăm trotuarele (pe bulevardul Unirii) arată că suntem foarte oportuniști, iar acest atribut nu le lipsește nici celor din adminstrația orașului.

Faptul că traficul este agresiv arată că nu suntem empatici.

Faptul că există locuri de grătare în parc arată că suntem hedoniști și ne abandonăm greu vechile obiceiuri.

Faptul că majoritatea reclamelor de pe clădiri promovează produse relativ scumpe raportat la câștigul mediu al locuitorilor orașului arată că suntem superficiali și cheltuim foarte mult pentru imagine.

Faptul că tot orașul este plin de bănci (instuții financiare) arată ca ne place să ne întindem mai mult decât ne este plapuma și nu suntem cumpătați.

Faptul că sunt atât de puține bănci (pentru stat cu fundul pe ele) arată că nu avem timp, suntem grăbiți și stresați și nu ne bucurăm de lucrurile mici și de soare.

Faptul că orașul este plin de farmacii arată că suntem bolnăvicioși și ne este frică de boală.

Faptul că spitalele sunt vechi, puține și aglomerate arată că ne este frică să ne înfruntăm problemele și bolile preferând să ne ascundem de ele.

Faptul că Centrul Vechi spoit și nesigur a avut un succes atât de mare vorbește tot despre superficialitate dar și despre dorința unei imagini mai frumoase. Dar numai a unei imagini.

Faptul că majoritatea clădirilor cu statut de monument istoric se degradează fără a fi renovate vorbește despre nepăsare și lipsă de viziune în viitor.

Faptul că avem o ”Casa Poporului” arată că am avut o istorie zbuciumată și conducători și mai zbuciumați dar și că ne este teamă să ne luăm soarta în propriile mâini.

Faptul că acum plătim să facem o foarte mare construcție de cult, lângă Casa Poporului, arată că avem memoria scurtă, suntem (așa cum spuneam) oportuniști și suntem foarte corupți. Tot asta arată și că suntem totuși toleranți la nedreptăți și putem înghiți multe până să spunem ceva.

Departe de a fi niște generalizări, cele de mai sus cred că sunt doar indicatori ai diverselor tendințe ale mentalității majorității locuitorilor din capitală. Altfel spus, cu siguranță există excepții, sigur există exemple contrare și nu se poate face o regulă care să se aplice tuturor Bucureștenilor. Cred că există doar o tendință de care ar fi bine să fim toți conștienți.

Unde am greșit?

În liceu și în primii ani de facultate aveam, la fel ca majoritatea băieților de vârsta mea, un puternic și arzând interes pentru un anumit domeniu: ”gagici”. Nu eram genul care să le schimbe prea des, nu eram cine știe ce Don Juan. Mă interesa, însă, destul de tare (și) ce aveau ele în cap. Așa că le aplicam un TEST.

La suc sau la plimbare în parc nu îmi dădeam seama foarte bine de natura ființei cu cosițe lungi și frumoase, mai ales că orice comportament era coafat și la propriu și la figurat. Așa că le duceam la munte. Și atunci parcă le făceam o radiografie.

Nu înțelegeam pe vremea aceea de ce și cum funcționa acest test, dar mergea de minune. Săraca fată probabil își imagina un cort sau o cabană romantică și noi doi stând cu chitara lângă foc sau țopăind veseli, cu niște rucsăcei trendy, printre floricele. Realitatea era puțin alta. Și aia mă interesa pe mine. Sigur era și foc, erau și floricele dar mai era și transpirație, și vânt, și un urcuș mai pieptiș, mai era uneori și frig, rucsăcelul nu era mic și trendy ci mare și greu, iar atunci eu vedeam din ce era făcută domnișoara. Bâzâia, se plângea, ajungeam să îi car eu mare parte din rucsac și să instalez toată tabăra sau, dimpotrivă, se preocupa și de grup, nu doar de fundul ei, știa să împartă, să ajute și înfrunta provocările și disconfortul cu fruntea sus? Asta era tot ce aveam nevoie să știu pentru că era un indicator puternic despre caracterul  său.

Muntele are acest talent. Muntele va scoate la iveală adevărata noastră natură.

Acum știu și mecanismul, deși nu este nici pe departe atât de interesant ca aplicarea lui: Prin plasarea săracei fete într-un mediu străin și aparent ostil, reușeam să o observ în afara sferei sale de confort când abandona structura sa comportamentală adaptată, ieșind la iveală cea brută, relativ viscerală și oarecum instinctuală, la care s-ar fi întors, de altfel, de fiecare dată când i-ar fi fost greu. Și astfel, din acel moment, știam cu cine am de a face oricât de bine ar fi fost ascunsă sub straturi de țoale, fond de ten sau comportamente adaptate. Știu, eram un porc nesimțit.

Dar testul merge și astăzi. Nu cu iubite, că sunt însurat și pe săraca Ioana am testat-o suficient, ci cu participanții la unele tabere ale Academiei 1,61.

Primul tip de tabără pe care l-am creat acum ceva ani a fost tabăra de supraviețuire. Nu este chiar cu mâncat de viermi și șobolani ca la Bear Grylls dar, în rest, este destul de asemănătoare. Iar în cadrul acestei tabere există, invariabil, acel moment de la început în care tot grupul (împărțit în prealabil în echipe de patru până la șase persoane) ajunge, după câteva ore de mers cu rucsacul în spate, într-o poieniță, lângă un râu, la tot atâtea ore de mers de orice drum sau cabană. Și atunci, în timp ce soarele se lasă spre orizont, ies la iveală caracterele brute. Se vede imediat cine se duce să îi ajute pe cei ce au rămas în urmă, cine se apucă să organizeze tabăra, cine se oferă să ajute la pus cortul, cine împarte mâncarea cu ceilalți sau, dimpotrivă, cine se vâră pe jumătate în propriul rucsac, ca struțul cu capul în pământ și începe să se îndoape cu mâncare, opac la ce se întâmplă în jurul său. În acel mediu (doar aparent ostil) sunt foarte mulți astfel de indicatori.

Genul acesta de provocări și forțări la a ne adapta la medii noi și străine ne scot la iveală caracterul, ne determină creșterea și ne fac să devenim din ce în ce mai siguri pe noi și pe faptul că, dacă vrem, foarte ușor putem deveni independenți și autonomi. Până atunci, însă, dacă avem mintea deschisă, rezultatele pe care le producem ne vor arăta chiar și nouă, nu doar celorlalți, cine suntem noi de fapt.

Iar acesta este cel mai puternic mesaj pe care participanții la acest tip de tabere îl pot înțelege.

An după an, grup după grup, văd copiii ce se dau jos din autocar la întoarcerea din aceste tabere că sunt mai înalți de parcă au crescut în doar câteva zile cu un cap. După doar câteva zile (și o seară în care chiar ei au discutat rezultatele pe care le-au produs) ei înțeleg că au devenit autonomi, că sunt mult mai puternici decât credeau, că se pot descurca în situații extreme, înțeleg valoarea unui grup unit și reușesc să se cunoască mai bine, atât pe ei înșiși cât și pe ceilalți.

Iar acesta este testul muntelui pentru oricine (nu doar pentru ”gagici”).