Andrei Samoil

”Pe vremea când lucram ca soră medicală în spital, am întâlnit un pacient care murea încet de o afecțiune netratată la timp a vezicii urinare. Știa că moare. L-am întrebat de ce nu a venit mai repede la spital pentru că l-am fi putut salva. Mi-a spus că, acum, după multe luni în spital știe că chestia aia dintre picioare se numește penis dar până atunci, singurul cuvânt pe care îl cunoștea era foarte urât și i-a fost rușine să i-l spună doctorului sau să vorbească despre el. Așa că a murit.”

Nu este povestea mea, este o poveste spusă de Meg Hickling în cadrul Conferinței despre Educație Sexuală organizată de Parentime luna trecută. Am fost și noi (echipa 1,61) în ziua destinată profesioniștilor și ne-a plăcut tare mult.

Ne-a plăcut de Meg și de cum vorbește, de cum ține sala și de exemplele pe care le dă, dar, mai ales, ne-a plăcut subiectul și abordarea propusă în modul în care ar trebui să tratăm acest subiect cu copiii. Iar concluzia este că cel mai nociv element, care creează cele mai multe probleme, este rușinea. Și neștiința sau ignoranța, dar (când vine vorba despre sex) acestea tot în rușine își au rădăcinile.

Vouă, cei (sau cele) care acum zâmbiți superior la această declarație pompoasă și vă simțiți total în afara acestei probleme gândindu-vă că voi și cei din cercul vostru strâmt știți tot ce poate fi știut despre sex și nu aveți nicio jenă să vorbiți despre asta, vă propun următorul experiment: Dacă sunteți de sex masculin, răspundeți direct la întrebare. Dacă sunteți de sex feminin, răspundeți întâi voi la întrebare și apoi megeți la o persoană adultă de sex masculin și vedeți dacă răspunde corect. Veți fi profund șocați de rezultate și de numărul răspunsurilor greșite. Întrebarea este: Câte găuri (naturale) are corpul uman de sex feminin mai jos de buric (fără a număra buricul)?

Iar acum, cei ce au răspuns greșit vor spune ”Păi, de unde era să știu asta? Nu mi-a arătat sau explicat nimeni.” Și ar avea dreptate. Lecția de anatomie este de prea multe ori sărită de cadre didactice prea pudice și prea speriate de miștourile elevilor, prea puține fete sunt curioase și iau oglinjoara la baie, iar omniprezentele filme porno nu pot ține locul unor lecții de educație sexuală.

Sau poate pot. Din ciclul ”Eu știu tot ce e de știut despre sex:”

”Ca să faci sex cu o fată, trebuie mai întâi să o legi!”

”Sperma intră prin gură și apoi iese copilul prin fund”

”Fetele au o singură gaură acolo jos”

”Mi-e frică să fac sex oral. Dacă o să îi vină să facă pipi în timpul actului?”

”Ca să aibă orgasm, fetele trebuie lovite peste fese.”

Toate cele de mai sus sunt exemple date de Meg Hickling la conferința despre sex ca venind de la adolescenți și adulți, iar eu tind să cred că toate sunt demoralizant de reale.

Și de unde vin? Veți spune că vin din neștiință dar mă voi aventura să susțin că vin din rușinea cadrelor didactice și a părinților care nu au știut să explice lucrurile într-un limbaj științific (nu argou), cu detașare și cât mai obiectiv, fizic și biologic.

Cred că, așa cum părinții se ocupă și îi învață pe cei mici cum să facă duș, să se șteargă la fund corect sau să mănânce, ar trebui să îi învețe fără rețineri sau rușine și despre corpul lor, despre bebeluși, penis, vagin, zone private și dreptul de a spune ”nu”. Fără barză.

Mai cred și că această treabă ar trebui făcută în principal de părinți și mai puțin de cadre didactice, psihologi sau cadre medicale dar că este important să cerem ajutorul oricând simțim că avem nevoie.

În ultimul rând, cred că ar trebui să fim atenți la întrebările copiilor și să cunoaștem diferența dintre ”virgin” și ”extra-virgin”.

Iar răspunsul corect la întrebarea de mai sus este TREI.

”Să-ți fie rușine! Treci la colț! Toată lumea o să râdă de tine! Nu ți-e jenă? Nu ți-e rușine? Ar trebui să-ți fie!”

Și așa am mai stricat un copil.

Cred că toți cei din generația mea am trecut prin ceva asemănător și este foarte ușor pentru oricine să urmeze tentația de a folosi pârghia rușinii atunci când lucrează cu copii. Este natural să avem pornirea de a face ceea ce am văzut că fac cei de dinaintea noastră. Totuși, astăzi am ajuns să credem că această abordare nu era cea mai bună. Am învățat că, chiar dacă această metodă (odată inoculată) produce rezultate rapide și este foarte eficientă, în timp creează complexe, resentimente, aversiune și frustrări care contrabalansează prea tare rezultatele obținute pe moment.

Văzând diverși prieteni cum aleargă disperați după plodul abia-mergător-și-explorator-de-lume-largă să nu cadă, să nu mergă pe trepte, să nu se arunce în cap, să nu mănânce de pe jos sau să nu bea apa de la câine, i-am întrebat de multe ori (jumătate în glumă, jumătate în serios) dacă nu și-ar dori să existe un fel de ham pentru copii, cu o chingă lungă pe care să o poată lega de un obiect fix (un stâlp de exemplu) limitând astfel raza de acțiune a plodului la o suprafață mai ușor de controlat. Ceva de genul acesta.

Nu pot să număr câte priviri reprobatoare mi-au fost întoarse: ”Dar ce, mă, e câine?”, ”Nu vrei să îl pun în lanț?”, ”Să stea așa, ca un câine, pe sârmă! Boule! Lasă că o să ai și tu copii și mai vorbim atunci!” Totuși, doar câteva minute mai târziu, părintele îi spune copilului ”Hai să punem chiloțeii, este rușine să te vadă lumea fără ei.”

Sigur, eu mă amuzam copios de reacțiile mamelor înfuriate de imbecilitatea mea dar abia mai târziu am realizat că aici se ascunde o analogie foarte interesantă: Dacă educația copiilor este alergatul în spatele lor ca să nu facă prostii sau să se rănească, inocularea sentimentului rușinii este ca o zgardă cu țepi (la interior) montată strâns pe gâtul copilului și cu o lesă scurtă. Sigur, este foarte eficientă și comodă pentru părintele sau profesorul care vrea liniște și disciplină. O singură amenințare cu colțul rușinii, pălăria de ”dunce” sau cu scosul la tablă în fața clasei ca să râdă toți de neștiința obraznicului este suficientă ca să trimită fiori pe șira spinării celui vizat. Și este liniște.

Dar spiritul și încrederea în sine a copilului este profund marcată.

La fel ca zgarda cu țepi, rușinea lasă răni adânci în cel ce o poartă. Poate că rușinea va da naștere unei fobii de a vorbi în public. Cunoaștem toți numeroase exemple de oameni care nu au mai desenat sau nu au mai cântat după ce au fost făcuți de rușine de profesori, părinți, frați mai mari sau alte figuri autoritare. Poate rușinea ne va crea o puternică frică de a greși. Iar dacă nu ne vom îngădui să și greșim, atunci nu vom mai putea progresa. Chiar și în Biblie, rușinea este semnul că Adam și Eva nu își mai găsesc locul în Rai.

Și atunci de ce o folosim? Este mai simplu. Ca o masă la fast-food. Intuim că ne face rău pe termen lung dar rezolvă repede problema. Este mai rapid. Este mai ușor, dar numai dacă nu ne gândim la cel pe care îl rănim.

De aceea, atât în taberele Academiei 1,61 cât și la Shinri Dojo încercăm pe cât posibil să eliminăm rușinea din ecuație. Nu avem colțul rușinii. Nu avem pedepse jenante. Avem, însă, pedepse (deși nu le numim așa). Avem penalizări (în puncte) sau flotări și le numim asumarea rezultatelor mai puțin dezirabile. Penalizările în puncte înseamnă mai puține șanse de a te afla pe podium la sfârșitul taberei. Mai mult, în tabere, de cele mai multe ori, rezultatele cumulate ale membrilor echipelor vorbesc de la sine și nu mai este nevoie de măsuri punitive.

Flotările în dojo se fac pentru vorbit aiurea, pentru prostit (niciodată pentru inabilitatea de a executa o tehnică) și vin în serii binecunoscute, clar definite, ușor de asumat fără a simți rușine. Mai mult, încerc să subliniez de fiecare dată că este un motiv de mândrie pentru cei ce își asumă cu fruntea sus greșelile.

Este incredibil cât de ușor s-au integrat copiii într-un astfel de sistem și cât de liniște este (de cele mai multe ori) în dojo. Iar dacă nu este liniște și chiar toți copiii răcnesc ca după ce au băut un bax de Red Bull și apoi au fost pișcați de streche, atunci facem toți flotări (adică și profesorul) pentru că este clar că am avut și eu contribuția mea la această situație. Dar nu este nimic pentru care să ne fie rușine. Este suficient să fim corecți în a aprecia rezultatele pe care singuri le producem și asta ar trebui să fie singura motivație de care avem nevoie.

Onegai shimasu!

Gyaku hanmi katate dori soto kaiten nage ura waza. Hajime!

Hai, sensei! Domo arigatou gozaimashita!

Nu, nu am sindromul Tourette în scris. Este japoneză.

De fapt este un fel de japoneză, tradusă aproximativ în alfabetul european și pronunțată mai mult sau mai puțin corect de cei ce practică aikido. Iar asta este o eternă provocare pentru noi, cei ce ne străduim să mergem pe această cale.

Evident că am primit nenumărate întrebări cu privire la asta. Vine câte un începător în sală (de cele mai multe ori adult) și, când mă vede că încep să vorbesc în japoneză și el nu înțelege nimic din comenzile pe care le dau, se sperie, se simte aiurea și, mai devreme sau mai târziu, mă întreabă lucrul evident:

”De ce vă chinuiți toți să vorbiți în japoneză?” O întrebare logică și foarte legitimă. Mai ales că prea puțini dintre noi vorbim cât de cât limba. Eu, cel puțin, încă nu o fac, exceptând termenii din aikido.

I-am auzit pe alții că aduc argumente despre tradiție și respect dar mie mi se par prea feudale și puțin sofistice. Și chiar îl înțeleg pe săracul începător. Vine în sală crispat că o să dea unii cu el de pământ, forțându-se din toate balamalele să iasă din sfera sa de confort, fără să știe la ce să se aștepte, se chinuie să reproducă niște mișcări pe care nu le-a mai făcut niciodată, este nesigur pe tot ce face și, peste toate, trebuie să mai învețe și japoneză. Păi, de ce? De ce trebuie să spun ”mae ukemi” și nu pot să spun ”rostogolire spre înainte”. De ce să fac ”irimi” și nu pot să spun că intru sau fac un pas în față?

Explicația mea este că prin traducere s-ar pierde semnificația.

Când am fost în Nepal, am tot auzit o mantră: Om Mani Padme Hum. Era peste tot. Scrisă, spusă, cântată. Mi-a fost prezentată ca cea mai puternică mantră. Evident că am întrebat ce înseamnă, iar răspunsul a fost extrem de frustrant. Această mantră, mi se spunea, nu poate fi tradusă. Timp de o lună, cât am stat în Nepal, nimeni nu a vrut să îmi traducă această mantră. Îmi spuneau că trebuie să învăț nepaleză ca să o înțeleg și nici măcar atunci.

Nu pot să descriu cât de frustrant a fost asta pentru mine. Eu, cu dorința mea eternă de a înțelege cum funcționează lucrurile și de a le desface până ce descompun mecanismul care le face să meargă, a trebuit să am răbdare până am ajuns în București și am avut acces la internet. M-am așezat la taste și am gugălit mantra. Și am fost dezamăgit din nou. Google mi-a scuipat repede traducerea din care nu am înțeles nimic: ”Iată diamantul din floarea de lotus”. Adică atât.

Apoi am început să înțeleg. Nu mantra, ci ceea ce îmi spuneau nepalezii. Semnificația ei se pierde prin traducere. Chiar prin traducerea din engleză în română se pierde o parte din semnificație, în engleză fiind ”Behold the diamond in the lotus flower”. Acel ”behold” are altă conotație decât simplul ”iată”.

Apoi am aflat alte lucruri interesante cum că ”Om” are o traducere incompletă, fiind de fapt o silabă sacră și un simbol foarte complex în religiile de proveniență indiană, că ”hum” reprezintă spiritul sau starea iluminării și că despre simbolul florii de lotus a curs atât de multă cerneală că m-aș putea ineca în ea.

Deci m-am agitat să găsesc traducerea, m-am frustrat, am căutat, am fost dezamăgit și apoi am ajuns la vorba nepalezilor care nu voiau să îmi traducă pur și simplu mantra: Trebuie să mai învăț și să aflu multe lucruri ca să înțeleg ce înseamnă ”Om mani padme hum”.

Așa este și în aikido. Trebuie să folosim acei termeni pentru că ascund multe semnificații care altfel s-ar pierde prin traducere iar mesajul și morala acestei arte marțiale s-ar denatura și reduce puternic. Nu putem înlocui pur și simplu ”irimi” cu ”intrare” pentru că prin ”irimi” se poate înțelege și a fi asertiv, a fi pozitiv, poate agresiv, a acționa, a înainta, a fi puternic și, sigur, a face un pas hotărât înainte. Greu de tradus fără să pierdem toate semnificațiile. La fel sunt foarte multe cuvinte și noțiuni și de aceea le folosim în japoneză pentru ca, la un moment dat, practicantul să aibă șansa să înțeleagă cât mai multe semnificații ale acestora și astfel să reușească să vadă că aikido nu este doar o metodă de a slăbi sau de a suci mâini ci o filosofie de viață foarte frumoasă și aplicabilă în orice domeniu.

Astfel, răspunsul meu pentru începătorul care mă întreabă de ce trebuie să vorbească în japoneză este că este o parte importantă din antrenamentul lui și este un mod perfect de a înțelege adevăratele principii din această artă marțială (cu accent pe artă), de a înțelege și a vizualiza tehnica și de a se dezvolta multidirecțional (adică nu doar mușchiul ci și mintea).

În contextul celor de mai sus și în sprijinul celor de la SHINRI Dojo care se chinuie cu ținerea minte a termenilor în japoneză, am adunat aici diverse traduceri ale celor mai folosite cuvinte la antrenamente. Dozo!

Zilele astea un elev din Dobrogea acuză sistemul de învățământ, un profesor îi răspunde, lumea iar se împarte în două tabere, profesorii elevului îl amenință și îl persecută, diverse consilii și grupuri de elevi îl apără pe cel ce și-a exprimat părerea și iar se agită toți și vuiește media.

Haios. Simptomatic și haios. Iar eu mă întreb ce ar trebui să învățăm din asta. (Știu, ăsta deja este un laitmotiv la mine.)

Tim Minchin, într-un foarte apreciat discurs pe care l-a ținut absolvenților de la University of Western Australia în 2013 spunea că ”Părerile sunt ca găurile de cur. Toată lumea are câte una. Singura diferență este că ale voastre ar trebui examinate foarte atent”. Și el era haios. Mai haios decât prevede legea, dar, până la urmă, asta este meseria lui. Sigur, el se referea la opiniile absolvenților UWA, dar eu mă aventurez să examinez părerile celor de mai sus întrebându-mă ce este de învățat din ele. Poate sunt doar niște găuri de fund, dar poate au și un mesaj.

Bineînțeles, îmi permit și eu să flatulez părerea mea.

Iată: Eu cred că această furtună în acest mic pahar cu apă vorbește despre faptul că ne-am pierdut iremediabil idealurile. Elevul se plânge că trebuie să memoreze ”munți de informație inutilă”, că hârtia obținută la finalul liceului nu îi folosește la nimic, că nu îi garantează un loc de muncă și că simte că liceul nu îl pregătește deloc pentru viață. Deci, aventurându-mă să citesc printre rânduri, idealul lui Andrei (elevul dobrogean) este să fie pus să învețe lucuri utile, punctuale, mai puține și direct aplicabile într-un viitor job.

Răspunsul facil ar fi că pentru asta există școli profesionale. Răspunsul mai puțin simplu ar vorbi despre cultură generală, abilitatea de a învăța, abilitatea de a reține și de a face ulterior sinteză, adică elementul de bază al educației. Astfel, prin comparație, idealul cred că ar trebui să fie să ai cultură generală, să știi oricât de multe poți reține din toate domeniile, să ai la îndemână cât mai multe informații și să știi de unde să iei mai multe. În decursul vieții, m-am format în mai multe meserii. Mie, asta mi-a fost de mare ajutor și nu aș fi putut să o fac decât având o oarecare cultură generală. Cel ce se va forma unidisciplinar va fi blocat pentru totdeauna în acel domeniu și va fi limitat la el, oricât de bun ar fi. Poate ăsta este viitorul, poate asta se dorește mai nou de la noi, dar eu, personal, am alt ideal.

Ca o comparație ce îmi vine la îndemână, dacă te vei concentra toată viața să desenezi doar balamale de uși, s-ar putea să devii cel mai bun la asta, dar nu vei putea fi niciodată arhitect.

Altfel spus, cred că toate informațiile vârâte în cap elevilor au rolul de a le exersa mintea și de a le rămâne mai mult sau mai puțin accesibile în memorie, aceștia putând apoi să le acceseze după ani de zile sau măcar știind unde să le caute pentru a le aprofunda la nevoie. Dar asta este valabil numai dacă idealul este cunoașterea și dezvoltarea minții. Dacă idealul este doar un job într-o multinațională, atunci nu ai mare nevoie de ele.

Pe de altă parte, cred că și mulți profesori greșesc. Cred că idealul nu ar trebui să fie să ai liniște în clasă, să îți fie ușor la ore, să educi niște soldăței cuminți care spun ”da” la orice și nu ies din vorba celui de la catedră, să ia toată lumea numai note bune la simulari, sau să nu rămână niciun corijent. Astea sunt idealuri mărunte. Cred că idealul unui profesor ar trebui să fie să formeze oameni, să educe și să clădească o cultură generală solidă, să stimuleze curiozitatea, să fie un model de corectitudine și onoare și să inspire.

Idealul meu este să mă întâlnesc peste zeci de ani cu vreunul din elevii mei și să îmi spună ”Andrei, ce m-ai învățat tu mi-a folosit tare mult. Îți mulțumesc.” Și atât.

De aceea, cred că reacția profesorilor de la liceul lui Andrei (dacă este reală), spune tot despre greșelile profesorilor. Argumentul ”Ștergi postarea și spui tuturor că a fost o greșeală să scrii așa ceva, sau vei suporta consecințe nefaste” nu face decât să susțină cele povestite de Andrei. În sine, acesta este un sofism, nu? Îi spune argumentum ad baculum sau ”argumentul forței” și este foarte ipocrit să fie folosit chiar de către profesori. (Vezi, Andrei, cât de bine îmi prinde acum logica din liceu când încerc să te apăr? Să nu mai spui că este total inutilă!)

Cred că Andrei are dreptul lui de a își exprima frustrările și supărările. Nu sunt de acord cu ele. Cred că nu vede imaginea de ansamblu și se grăbește să tragă concluzii și să emită păreri despre lucruri pe care nu are cum să le cunoască (sau să le înțeleagă rostul) la vârsta și experiența sa. Dar mai cred și că Andrei ar trebui convins de asta. Cred că o argumentație corectă între profesor și elev este absolut necesară pentru a exista comunicare și deschidere între ei. Cred că argumentația sofistică de tip ”pumnu’n gură” și ”Stai jos, nota patru!” ar trebui să dispară dacă idealul profesorului ar fi să inspire prin corectitudine și verticalitate morală.

Nu că aș fi eu cine știe ce model, dar, cu participanții la programele noastre îmi dau silința să fiu cât de cinstit pot, să îi ascult, să îi înțeleg și să le explic orice nelămurire sau critică au, până la epuizarea subiectului. De asemenea, dacă am greșit, nu ezit să îmi cer scuze și asta tot urmând un ideal de a le transmite o lecție despre a fi corect.

Astfel, cred că, dacă am reuși să ne cunoaștem pe noi înșine mai bine și să articulăm mai clar care sunt idealurile noastre, acest gen de mici conflicte ar putea fi evitate și armonizate foarte ușor. În final, vă invit să ascultați superbul discurs al lui Tim Minchin pentru a vă descreți frunțile și a prinde o morală foarte interesantă.