Zilele trecute am profitat de soare și căldură ca să spăl mașina. Nu o mai spălasem de câteva luni și îmi era scârbă să mă mai apropii de ea. Știu, uneori pot fi indolent.
La spălătorie (una mai drăguță în care poți să bei și o cafea și patronul este foarte serios), ajung să beau o cafea alături de un domn. Domn care aude că am mobilul în service și se lansează în niște teorii interminabile. Învăț (deși nu îmi doream la acel moment) despre legi, proceduri și negocieri dintre marea companie de telefonie (la care este angajat) și unitățile de service colaboratoare. Este minunat. Într-un final, începe să vorbească despre politică (deși eu sunt blană la politică și nu dau decât răspunsuri onomatopeice), iar apoi despre cât este el de mândru că lucrează în corporație.
Asta m-a interesat și m-am aventurat să îl trag de limbă. A fost absolut epocal momentul în care mi-a explicat că are 47 de ani și a realizat singur cât de tare își dorește să lucreze într-o corporație (după ce mai lucrase în trecut în alte părți): ”Uite, eu am știut clar că vreau să lucrez în corporație. Să îmi dea firma mașină, telefon, să stau în mașină la două zeci de grade și să mă uit la amărâtul de afară cum îngheață la minus două zeci de grade făcând știu eu ce.” Și atunci m-a lovit: Eu sunt ăla de îngheață afară întinzând corzi și ducând copii în tabere.
Fac o greșeală gravă și încerc să îi spun că nu este neapărat o regulă și că, de exemplu, în cazul meu, a fost o alegere conștientă să mă țin cât mai departe de corporații și chiar să renunț la munca de arhitect în favoarea programelor educaționale și de aventură. De aici nimic nu mă mai poate salva. Am căzut într-un puț al desconsiderării. Nu mai merit nici măcar zațul din cafeaua lui. Sunt lipsit de orice speranță. Ba chiar îi sunt puțin antipatic.
Apoi, vine Adi (patronul spălătoriei), mă întreabă ceva despre emisiune, corporatistul se prinde de ce îi păream cunoscut (deși tare mi-aș fi dorit să nu o facă), se schimbă la față și pleacă.
Iar eu rămân încercând să înțeleg construcția mentală a unui astfel de om.
Deci motivul pentru care el a ales (și a căutat) să lucreze într-o mare corporație nu este (așa cum m-aș fi așteptat) câștigul material, nu este tipul de muncă de birou curat și ordonat, sau performanța înaltă în domeniul său de activitate, cât poziția din care se putea uita de sus la cei din jurul său. Și atunci m-am prins care este unul dintre cele mai puternice cârlige cu care ne ademenesc (pe mulți dintre noi) marile firme și corporații: IDENTITATEA.
Ești Ghiță din Deal și ai venit cu geaca de piele la capitală. Și te simți neica nimeni. Și vrei să dai din coadă, să arăți că tu ești cineva, că ești important. Și nu poți. Că sunt foarte mulți ca tine și ca mine, și suntem unul mai egal decât celălalt. Și nu îți vine nicio idee genială cu care să te faci remarcat și nici bani nu ai. Și vrei să fii cineva, dar ești doar Ghiță. Și acum intră în scenă, glorioasă și ademenitoare, marea corporație colorată frumos. Și nu mai ești doar Ghiță. Ești Ghiță de la ……. (și puneți voi în loc ce corporație sau multinațională vă vine în minte). Ai mașină, ai telefon, ai costum și ai o super echipă în spate. Ești acum un om important, parte dintr-o mare, unită și puternică echipă. Și faci lucruri mari.
Bine, nu faci chiar tu lucruri mari, face toată echipa de mii de oameni, dar tu ești parte din sistem, o rotiță în aparat. O rotiță importantă (crezi tu). Acum ai o identitate. Ieri erai Ghiță, astăzi ești Ghiță de la Corporație.
Nasol este când Ghiță crește, imbătrânește și îi vine ideea unui cititor de excel-uri din conducere că Ghiță, la 55 de ani, nu prea mai ”performează” bine. Iar în două săptămâni Ghiță este pus pe liber, i se ia mașina și telefonul și este înlocuit cu o rotiță identică dar mai nouă.
Acum ești din nou Ghiță din Deal. O să încerci o vreme să te agăți de ”gloria trecutului”, să ne explici că ești Ghiță care a lucrat la Corporație și erai important acolo, dar, în mod paradoxal, în corporație nimeni nu își mai amintește de tine. Pentru că excel-urile nu vorbesc și conțin predominant cifre, nu povești.
Astfel, cred că marile firme sunt bune pentru că îți oferă o haină bună și frumoasă, o coajă strălucitoare și călduță în care să te învelești, ceea ce îți prinde foarte bine atunci când ești în fundul gol, dar nu îți dau cu adevărat o nouă identitate. Părerea mea este că, așa cum nu ar trebui să devenim una cu haina pe care o purtăm (deși cunosc multe exemple care mă contrazic), nici identitatea nu avem cum să ne-o găsim în corporațiile care consideră oamenii niște resurse. Doar de la asta vine acronimul departamentelor de HR, nu?
Bun, cele de mai sus, nu însemnă că nu ar trebui să lucrăm deloc în corporații, să demolăm toată Pipera și ”să nu ne vindem țara” (sau oamenii). Mai mult, am prieteni care lucrează în corporații, dar nu sunt corporatiști. Iar aici cred că este diferența esențială. Cred că este foarte bine să colaborezi sau să lucrezi într-o ”multinațională” îndurând sistemul rigid, orele lungi, raportările stupide și sistemele decizionale ciudate atâta timp cât acolo găsești un salariu mulțumitor sau poți atinge performanța pe care o dorești. Este OK așa pentru că atunci când acest staus quo se strică, ești liber să pleci, să îți dai demisia, fără să ai de suferit ca individ. Ești independent.
Dar, dacă mergi spre corporație căutând o nouă identitate, atunci însemnă că era ceva găunos în tine de la început de ai simțit nevoia să te acoperi cu o haină atât de strălucitoare.
2 Pingbacks