Am fost în Austria. Și a fost foarte bine, ca de obicei. S-a strâns o gașcă foarte haioasă, unită, inteligentă și implicată.

Apoi, vorbind cu părinții copiilor ce au participat, am aflat că ei nu au aflat mai nimic. Copiii nu prea povestesc acasă despre ce am făcut cu ei. Probabil, ca adolescenți, se simt prea independenți ca să îi mai includă pe părinți în viața lor. Așa că am decis să povestesc eu:

Am plecat și, din prima zi, din autocar, copiii au aflat că nu mai sunt copii. Ei au devenit urși polari. De fapt, într-un viitor apocaliptic, pământul ar fi înghețat, majoritatea speciilor au dispărut și au proliferat urșii polari. Ei au devenit mai inteligeți, formând chiar structuri sociale și acum stăpânesc pământul. Totuși, ei nu erau singuri. În povestea taberei, urșii au format o alianță cu oamenii ce și-au păstrat intelectul și abilitățile cognitive dar au reușit să supraviețuiască doar dormitând ascunși în blana marilor urși polari. Practic, s-a format o relație de simbioză. Ursul avea un nivel relativ slab de inteligență, fiind, insă, destul de impulsiv, rapid în luarea deciziilor, mereu alert dar repezit. Partenerul său uman, pe de altă parte, era somnoros, greu de trezit și convins să își aducă aportul dar mult mai analitic și inteligent decât ursul. Omul, spre deosebire de urs, putea să dea răspunsuri corecte despre fizică, logică sau statistică dar numai atunci când se lăsa convins să se trezească și să se implice.

Și astfel, copiii (urși polari cu oameni dormitând pe spate) au plecat într-o aventură aparte, părăsindu-și comunitatea pentru a face o călătorie inițiatică și a cunoaște mai bine lumea în care trăiesc. Pe drum, au trebuit să reactiveze un observator vechi participând la un concurs de cultură generală, au trebuit să lucreze în echipă ca să găsescă o formă de a supraviețui (la nivel toretic, pe hârtie) într-o climă subarctică folosind doar câteva obiecte, apoi au ajuns într-o așezare ciudată unde toți locuitorii erau mari amatori de board-games, s-au confruntat cu ghicitorile unui urs foarte înțelept ce i-a ajutat să se apropie și mai mult de omul din spatele lor, au fost nevoiți să organizeze dezbaterea unui proces cu jurați, judecători, probe și argumentație corectă (după ce au văzut filmul ”12 Angry Men”) iar, în final, au trebuit să își repovestească aventruile, în cele mai creative moduri posibile, în cadrul unui atelier de improvizație.

Noi numim asta ”cadru imaginar” și este foarte util pentru crearea unei metafore și transmiterea eficentă a unui mesaj. Inventăm altul pentru fiecare tabără. În acest caz era vorba despre conceptul avansat de Daniel Kahneman cu privire la două sisteme de gândire pe care le folosim în mod uzual – Gândirea rapidă ce funcționează permanent și fără efort dar este instinctuală și supusă multor biasuri fiind ușor viciată de șabloane, prejudecăți sau efecte ca cel de ancorare sau de halou și Gândirea lentă, analitică, logică dar greu de activat, consumatoare de energie, dificil de menținut pentru o perioadă îndelungată și de foarte multe ori uitată. Cartea la care fac referire se numește ”Gândire rapidă, gândire lentă” de Daniel Kahneman (editura Publica) și are nu mai puțin de 749 de pagini. Le urez succes celor care ar dori să-și convingă copiii să lase tableta din mână ca să o citească.

Sigur, noi le-am dat cu acest concept pe la nas fără a putea intra în profunzimea ideilor din carte dar mi se pare important că măcar și-au pus problema și au înțeles principiul în timp ce se distrau și învățau să schieze.

ski austria-29Un alt punct esențial al programului acestei tabere (urmat de niște concluzii foarte interesante la debriefing-ul de la final) a fost faptul că cei mici au fost aparent lăsați liberi să decidă singuri care va fi programul, cum vor face echipele și cum se vor organiza. De data asta nu am mai impus un program sau o anumită structură a echipelor ci doar le-am dat o listă cu obiectivele ce trebuiau atinse. În rest, i-am lăsat să decidă singuri (dar să aibă unanimitate). La început s-au bucurat și au fost foarte încântați de asta. La sfârșit au tras concluzia că nu le-a plăcut să ia decizii. De ce? Pentru că au fost discuții interminabile încercând să mulțumească pe toată lumea și au descoperit că este foarte greu să iei decizii care să încorporeze doleanțele tuturor.

Dacă Mitică voia să fie în echipă cu Ionică și cu Vasilică dar Vasilică nu voia să fie în echipă cu Ionică, na problemă! Și stai și discută, și argumentează corect (spre deliciul nostru) și ajungi la concluzia că este necesar un compromis. Și așa, ursul polar înțelege ce este ăla ”compromis”.

Mai mult, în acest sistem, atunci când compromisul nu i-a convenit ursului polar, nu a mai avut pe cine să dea vina decât pe el însuși pentru că el singur a spus tare și răspicat că este de acord cu compromisul. Și așa ursul polar a ajuns să înțeleagă și ce e aia ”asumare”. Știu foarte mulți adulți care încă nu au înțeles acest concept.

Aceleași discuții le-au avut participanții și despre cum să supraviețuiască, și despre cum să își facă programul și despre cum să organizeze procesul.

12745680_727270590741944_7574937268488222966_nCel mai interesant a fost faptul că, la debriefing, cineva a citat din ”Spiderman” spunând că ”Puterea (de decizie) implică și o mare responsabilitate”. Totuși, cumva, am impresia că acum chiar a înțeles citatul. De asemenea, o altă concluzie interesantă a fost că ”este nasol să trebuiască să iei astfel de hotărâri și să ai astfel de responsabilități”. Este mai bine să ți se spună clar ce ai de făcut și, în rest, să fii ferit de astfel de probleme și decizii. Cam cum fac părinții pentru copii (sic!). Haios, însă, este că am impresia că acum au realizat și copiii asta ceea ce, la adolescență, este mare lucru.

Probabil veți spune că au murit mulți oameni pentru a câștiga o astfel de libertate. Așa este. Totuși, mi se pare interesant că cei mici au simțit povara acestei libertăți. Poate acesta este motivul pentru care și noi, adulții, ne complacem de multe ori în situații în care este mai simplu să ia alții hotărâri pentru noi și să ne asumăm mai puțină răspundere.

În rest, totul a fost bine. Ne-am distrat, am mâncat cârnați și ”ștrudel băltit” cât pentru încă un an (un ștrudel de mere inecat în sos de vanilie), ne-am bronzat, ne-am întrecut pe pârtie și printre jaloane, am schiat în total 180 de km și am progresat cu toții foarte mult. Anul acesta chiar avem trei participanți care la începutul sezonului nu știau cum arată un clăpar și acum, după o lună și trei tabere cu noi (două în România și una în Austria) pot parcurge în siguranță și deplin control o pârtie neagră. Suntem tare mândri de ei. Despre ei, însă, în alt articol.