Societatea noastră condamnă din ce în ce mai mult violența fizică. Cei ce recurg la ea (pe lângă consecințele legale) sunt catalogați ca grobieni, degenerați sau idioți. Altfel, violența este vândută ca sport, competiție, metodă de autodepășire și orice altceva. Dar cred că este, de fapt, un limbaj.
Mulți psihoterapeuți avansează ipoteza că un procent foarte mare din comunicare se face non-verbal. Maimuțele comunică și își crează structuri socială prin mimcă, gesturi și… violență. Această ordine socială rezultată din violență se regăsește din plin în regnul animal și, evident, s-a aplicat și la primii oameni, înainde de apariția limbajului articulat.
Cumva, acest limbaj pare că s-a transmis până în zilele noastre. Și astăzi, când privim un bărbat mare, înalt și bine făcut, ne ducem cu gândul la forță, la putere și, implicit, la o poziție socială mai înaltă. Există un studiu care, bazându-se pe o statistică, trăgea concluzia că bărbații înalți au o șansă mai bună să acceseze o poziție de conducere în corporații (deși înălțimea nu are nicio legătură cu natura muncii prestate la birou).
Cred că acestea sunt reminiscențele unui vechi limbaj ce s-a transmis până astăzi. Iar dacă înțelegem că în jurul nostru toată lumea vorbește (voit sau nu) o limbă, cred că ar fi foarte util să o înțelegem.
Nu, nu ca să rupem capete și să arătăm că noi suntem cei mai tari, ci ca să o putem ”vorbi” și ”înțelege”. Atunci când ne apucăm să învățăm engleză, germană sau chineză, nu o facem având ca scop să fim cei mai tari vorbitori de acea limbă ci ca să ne putem descurca și interacționa cu ceilalți vorbitori. Așa cred că este și cu violența, indiferent spre ce stil ne îndreptăm.
Cred că este util să avem idee despre această limbă ca să ne dăm seama când cineva poate deveni agresiv, cum să ne poziționăm, cum și ce transmitem prin poziția corpului, cum ne mișcăm și, cel mai important, cum putem să nu escaladăm un conflic și o situație potențial agresivă.
În ceea ce privește alegerea stilului, asta cred că este o discuție parțial separată. Cred asta pentru că depinde foarte mult de persoana căreia i se adresează și de obiectivele ei.
Îmi amintesc eternele discuții despre care artă marțială este mai eficientă. Un fel de Batman versus Spiderman. Este o listă lungă de persoane care, fiind parcticante de alte stiluri mai ”de contact” (majoritatea începători), m-au supus unui șir mai voalat sau mai direct, mai elevat sau mai grobian, de critici ale stilului pe care mi l-am ales: ”Este dans, este balet”, ”Este de boșorogi”, ”Nu este eficent într-o luptă reală, hai bă, că-ți arăt eu…”.
Cred că se poate păstra aceeași analogie: Nu cred că este așa de important dacă înveți engleză cu accent britanic, american sau australian ci important este să poți înțelege ce spune cel din fața ta. Cred că întotdeana se va găsi unul care va vorbi mai bine această limbă sau cel puțin altfel.
Personal, cred că fiecare stil are alte valențe: lupta, sportul, competiția, arta marțială (cu emfază pe artă), filosofia, tehnica, eficiența, estetica, consumul de calorii sau orice mai poate spera practicantul să regăsească în activitatea pe care și-o alege. Fiecare program sau activitate are mai multe fațete dar este destul de greu să la aibă pe toate. Altfel spus, fiecare își alege un program cu valențele care îl interesează iar a face o comparație obiectivă între acestea ar fi la fel cum ai compara cireșele cu pepenii (doar pentru că ambele au miezul roșu). În altă ordine de idei, dacă vorbim strict despre eficiență, atunci nicio ”artă marțială” nu este bună pentru că cea mai mare eficiență o au cu siguranță doar sistemele de luptă militare care nu sunt încorsetate de reguli sau arbitri.
Astfel, indiferent cu ce accent alegem să învățăm să vorbim, cred că este important să o facem măcar ca să-i înțelegem pe alții dacă nu chiar pe noi înșine.
Leave a Reply