Andrei Samoil

La dojo, de fiecare dată când vine vorba despre conflict, dau următorul exemplu.

Să ne imaginăm următorul scenariu: Un pieton meltean trece pe roșu. Și vine o mașină și face ”Tiiit Tiiiiiiiiiit”. Și pietonul se întoarce și spune ”Ce dracu vrei, bă?” Și șoferul dă geamul jos și îi răspunde ”E roșu, băi boule!” și pietonul continuă să înjure din ce în ce mai agresiv și șoferul mai aruncă și el niște carne spre frigiderul pietonului. Și pietonul trage un picior în mașină. Și șoferul se dă jos și îi arde una fix în meclă pietonului. Și pietonul scoate un cuțit, la care șoferul scoate un pistol și îl împușcă pe pieton în cap.

Și melteanul moare. Și șoferul este la răcoare.

Cine a greșit?

Cauzal raționând, pentru că un om a trecut pe roșu, a murit. Dar nu este OK, nu?

Asta se numește escaladarea conflictului.

La antrenamentele sale, Shihan Florentin Marinescu ne spunea că este foarte ușor să omori, să rănești sau să mutilezi. Nu este nevoie decât de un minim de educație în acest sens. Complicat este  ce se întâmplă apoi.

Asta am ajuns să cred și eu. Este ușor să scoți un ochi. Este ușor să strivești traheea, sau să rupi o mână, sau să apeși pe trăgaci. Este mai greu să te împaci apoi cu urmările, sau să trăiești cu mustrările de conștiință (dacă ai conștiință). De aceea, cred că nu ar trebui să ajungem în situația de a fi nevoiți să o facem (sau măcar să facem tot posibilul să nu ajungem acolo).

Altfel spus, dintre cei doi, oricare putea alege oricând să se întoarcă și să plece. Sau să nu reacționeze, sau să nu mai alimenteze conflictul. Era alegerea lor.

Din Aikido am învățat că ”arta păcii” presupune să-ți înțelegi adversarul, să empatizezi cu el, să ajungi să îl consideri un partener și să finalizezi conflictul încercând să transmiți mesajul că o confruntare este lipsită de sens. Știu, aici este contraintuitiv pentru că în momentul de conflict ești nervos și supărat pe el, dar trebuie făcut un efort.

Pentru aceasta, cred că cheia este să nu fim nervoși în momentul conflictului, să judecăm rapid, să înțelegem care este originea furiei celui din fața noastră (asta este foarte important) și, apoi, să ne poziționăm corect și să dezamorsăm conflictul pașnic, fără să îl rănim pe cel cu care interacționăm.

Asta consider că este esența din aikido.Pare complicat și ezoteric dar nu este. De aceea, am creat un workshop gratuit la dojo, pentru a demonstra pe larg și a putea elabora această temă. Oricine (mai mare de 14 ani) este invitat și așteptat cu drag.

Important este să înțelegem că, atunci când spun să dezamorsăm conflictul, nu mă refer doar la fugă, retragere sau eschivă (tenkan). Uneori este nevoie de intrare (irimi), de asertivitate și hotărâre, dar este important să citim corect situația și să acționăm potrivit.

Acum ceva timp, Cristi, un prieten bun, practicant de aikido, ”s-a luat în gură” cu un meltean ”bronzat”. Originea conflictului nu este relevantă. Cristi era calm, dar nu a dezamorsat conflictul din fașă. Totuși, fiind calm și având replicile la el, l-a alimentat pe cetățeanul bronzat până când acesta a lovit. A lovit prost, din fundul grădinii, previzibil și ușor de contracarat sau retaliat. Totuși, Cristi nu l-a atins. A făcut doar un pas spre el și a intrat pe sub lovitură, ajungând în spatele oponentului.

Dacă v-ați imaginat situația, acum imaginați-vă ce a fost în mintea melteanului: El era sigur că îl lovește pe Cristi. Era în colimatorul lui. Și Cristi a dispărut. Și, mai rău, apoi a apărut în spatele lui. Bronzatul nu a mai lovit a doua oară. În schimb, s-a retras înjurând, iar Cristi a plecat liniștit.

Așa cum spuneam, Cristi, în acest caz, deși a lăsat conflictul să escaladeze către violență fizică, s-a poziționat corect, a acționat corect (nu a reacționat) și a rezolvat confruntarea pașnic, fără să îl rănească pe cel din fața lui.

Aceasta este calea Aikido și despre asta vom vorbi și vom experimenta sâmbătă, pe 12 martie, începând cu ora 10.00.

Zilele trecute am profitat de soare și căldură ca să spăl mașina. Nu o mai spălasem de câteva luni și îmi era scârbă să mă mai apropii de ea. Știu, uneori pot fi indolent.

La spălătorie (una mai drăguță în care poți să bei și o cafea și patronul este foarte serios), ajung să beau o cafea alături de un domn. Domn care aude că am mobilul în service și se lansează în niște teorii interminabile. Învăț (deși nu îmi doream la acel moment) despre legi, proceduri și negocieri dintre marea companie de telefonie (la care este angajat) și unitățile de service colaboratoare. Este minunat. Într-un final, începe să vorbească despre politică (deși eu sunt blană la politică și nu dau decât răspunsuri onomatopeice), iar apoi despre cât este el de mândru că lucrează în corporație.

Asta m-a interesat și m-am aventurat să îl trag de limbă. A fost absolut epocal momentul în care mi-a explicat că are 47 de ani și a realizat singur cât de tare își dorește să lucreze într-o corporație (după ce mai lucrase în trecut în alte părți): ”Uite, eu am știut clar că vreau să lucrez în corporație. Să îmi dea firma mașină, telefon, să stau în mașină la două zeci de grade și să mă uit la amărâtul de afară cum îngheață la minus două zeci de grade făcând știu eu ce.” Și atunci m-a lovit: Eu sunt ăla de îngheață afară întinzând corzi și ducând copii în tabere.

Fac o greșeală gravă și încerc să îi spun că nu este neapărat o regulă și că, de exemplu, în cazul meu, a fost o alegere conștientă să mă țin cât mai departe de corporații și chiar să renunț la munca de arhitect în favoarea programelor educaționale și de aventură. De aici nimic nu mă mai poate salva. Am căzut într-un puț al desconsiderării. Nu mai merit nici măcar zațul din cafeaua lui. Sunt lipsit de orice speranță. Ba chiar îi sunt puțin antipatic.

Apoi, vine Adi (patronul spălătoriei), mă întreabă ceva despre emisiune, corporatistul se prinde de ce îi păream cunoscut (deși tare mi-aș fi dorit să nu o facă), se schimbă la față și pleacă.

Iar eu rămân încercând să înțeleg construcția mentală a unui astfel de om.

Deci motivul pentru care el a ales (și a căutat) să lucreze într-o mare corporație nu este (așa cum m-aș fi așteptat) câștigul material, nu este tipul de muncă de birou curat și ordonat, sau performanța înaltă în domeniul său de activitate, cât poziția din care  se putea uita de sus la cei din jurul său. Și atunci m-am prins care este unul dintre cele mai puternice cârlige cu care ne ademenesc (pe mulți dintre noi) marile firme și corporații: IDENTITATEA.

Ești Ghiță din Deal și ai venit cu geaca de piele la capitală. Și te simți neica nimeni. Și vrei să dai din coadă, să arăți că tu ești cineva, că ești important. Și nu poți. Că sunt foarte mulți ca tine și ca mine, și suntem unul mai egal decât celălalt. Și nu îți vine nicio idee genială cu care să te faci remarcat și nici bani nu ai. Și vrei să fii cineva, dar ești doar Ghiță. Și acum intră în scenă, glorioasă și ademenitoare, marea corporație colorată frumos. Și nu mai ești doar Ghiță. Ești Ghiță de la ……. (și puneți voi în loc ce corporație sau multinațională vă vine în minte). Ai mașină, ai telefon, ai costum și ai o super echipă în spate. Ești acum un om important, parte dintr-o mare, unită și puternică echipă. Și faci lucruri mari.

Bine, nu faci chiar tu lucruri mari, face toată echipa de mii de oameni, dar tu ești parte din sistem, o rotiță în aparat. O rotiță importantă (crezi tu). Acum ai o identitate. Ieri erai Ghiță, astăzi ești Ghiță de la Corporație.

Nasol este când Ghiță crește, imbătrânește și îi vine ideea unui cititor de excel-uri din conducere că Ghiță, la 55 de ani, nu prea mai ”performează” bine. Iar în două săptămâni Ghiță este pus pe liber, i se ia mașina și telefonul și este înlocuit cu o rotiță identică dar mai nouă.

Acum ești din nou Ghiță din Deal. O să încerci o vreme să te agăți de ”gloria trecutului”, să ne explici că ești Ghiță care a lucrat la Corporație și erai important acolo, dar, în mod paradoxal, în corporație nimeni nu își mai amintește de tine. Pentru că excel-urile nu vorbesc și conțin predominant cifre, nu povești.

Astfel, cred că marile firme sunt bune pentru că îți oferă o haină bună și frumoasă, o coajă strălucitoare și călduță în care să te învelești, ceea ce îți prinde foarte bine atunci când ești în fundul gol, dar nu îți dau cu adevărat o nouă identitate. Părerea mea este că, așa cum nu ar trebui să devenim una cu haina pe care o purtăm (deși cunosc multe exemple care mă contrazic), nici identitatea nu avem cum să ne-o găsim în corporațiile care consideră oamenii niște resurse. Doar de la asta vine acronimul departamentelor de HR, nu?

Bun, cele de mai sus, nu însemnă că nu ar trebui să lucrăm deloc în corporații, să demolăm toată Pipera și ”să nu ne vindem țara” (sau oamenii). Mai mult, am prieteni care lucrează în corporații, dar nu sunt corporatiști. Iar aici cred că este diferența esențială. Cred că este foarte bine să colaborezi sau să lucrezi într-o ”multinațională” îndurând sistemul rigid, orele lungi, raportările stupide și sistemele decizionale ciudate atâta timp cât acolo găsești un salariu mulțumitor sau poți atinge performanța pe care o dorești. Este OK așa pentru că atunci când acest staus quo se strică, ești liber să pleci, să îți dai demisia, fără să ai de suferit ca individ. Ești independent.

Dar, dacă mergi spre corporație căutând o nouă identitate, atunci însemnă că era ceva găunos în tine de la început de ai simțit nevoia să te acoperi cu o haină atât de strălucitoare.

Am fost în Austria. Și a fost foarte bine, ca de obicei. S-a strâns o gașcă foarte haioasă, unită, inteligentă și implicată.

Apoi, vorbind cu părinții copiilor ce au participat, am aflat că ei nu au aflat mai nimic. Copiii nu prea povestesc acasă despre ce am făcut cu ei. Probabil, ca adolescenți, se simt prea independenți ca să îi mai includă pe părinți în viața lor. Așa că am decis să povestesc eu:

Am plecat și, din prima zi, din autocar, copiii au aflat că nu mai sunt copii. Ei au devenit urși polari. De fapt, într-un viitor apocaliptic, pământul ar fi înghețat, majoritatea speciilor au dispărut și au proliferat urșii polari. Ei au devenit mai inteligeți, formând chiar structuri sociale și acum stăpânesc pământul. Totuși, ei nu erau singuri. În povestea taberei, urșii au format o alianță cu oamenii ce și-au păstrat intelectul și abilitățile cognitive dar au reușit să supraviețuiască doar dormitând ascunși în blana marilor urși polari. Practic, s-a format o relație de simbioză. Ursul avea un nivel relativ slab de inteligență, fiind, insă, destul de impulsiv, rapid în luarea deciziilor, mereu alert dar repezit. Partenerul său uman, pe de altă parte, era somnoros, greu de trezit și convins să își aducă aportul dar mult mai analitic și inteligent decât ursul. Omul, spre deosebire de urs, putea să dea răspunsuri corecte despre fizică, logică sau statistică dar numai atunci când se lăsa convins să se trezească și să se implice.

Și astfel, copiii (urși polari cu oameni dormitând pe spate) au plecat într-o aventură aparte, părăsindu-și comunitatea pentru a face o călătorie inițiatică și a cunoaște mai bine lumea în care trăiesc. Pe drum, au trebuit să reactiveze un observator vechi participând la un concurs de cultură generală, au trebuit să lucreze în echipă ca să găsescă o formă de a supraviețui (la nivel toretic, pe hârtie) într-o climă subarctică folosind doar câteva obiecte, apoi au ajuns într-o așezare ciudată unde toți locuitorii erau mari amatori de board-games, s-au confruntat cu ghicitorile unui urs foarte înțelept ce i-a ajutat să se apropie și mai mult de omul din spatele lor, au fost nevoiți să organizeze dezbaterea unui proces cu jurați, judecători, probe și argumentație corectă (după ce au văzut filmul ”12 Angry Men”) iar, în final, au trebuit să își repovestească aventruile, în cele mai creative moduri posibile, în cadrul unui atelier de improvizație.

Noi numim asta ”cadru imaginar” și este foarte util pentru crearea unei metafore și transmiterea eficentă a unui mesaj. Inventăm altul pentru fiecare tabără. În acest caz era vorba despre conceptul avansat de Daniel Kahneman cu privire la două sisteme de gândire pe care le folosim în mod uzual – Gândirea rapidă ce funcționează permanent și fără efort dar este instinctuală și supusă multor biasuri fiind ușor viciată de șabloane, prejudecăți sau efecte ca cel de ancorare sau de halou și Gândirea lentă, analitică, logică dar greu de activat, consumatoare de energie, dificil de menținut pentru o perioadă îndelungată și de foarte multe ori uitată. Cartea la care fac referire se numește ”Gândire rapidă, gândire lentă” de Daniel Kahneman (editura Publica) și are nu mai puțin de 749 de pagini. Le urez succes celor care ar dori să-și convingă copiii să lase tableta din mână ca să o citească.

Sigur, noi le-am dat cu acest concept pe la nas fără a putea intra în profunzimea ideilor din carte dar mi se pare important că măcar și-au pus problema și au înțeles principiul în timp ce se distrau și învățau să schieze.

Un alt punct esențial al programului acestei tabere (urmat de niște concluzii foarte interesante la debriefing-ul de la final) a fost faptul că cei mici au fost aparent lăsați liberi să decidă singuri care va fi programul, cum vor face echipele și cum se vor organiza. De data asta nu am mai impus un program sau o anumită structură a echipelor ci doar le-am dat o listă cu obiectivele ce trebuiau atinse. În rest, i-am lăsat să decidă singuri (dar să aibă unanimitate). La început s-au bucurat și au fost foarte încântați de asta. La sfârșit au tras concluzia că nu le-a plăcut să ia decizii. De ce? Pentru că au fost discuții interminabile încercând să mulțumească pe toată lumea și au descoperit că este foarte greu să iei decizii care să încorporeze doleanțele tuturor.

Dacă Mitică voia să fie în echipă cu Ionică și cu Vasilică dar Vasilică nu voia să fie în echipă cu Ionică, na problemă! Și stai și discută, și argumentează corect (spre deliciul nostru) și ajungi la concluzia că este necesar un compromis. Și așa, ursul polar înțelege ce este ăla ”compromis”.

Mai mult, în acest sistem, atunci când compromisul nu i-a convenit ursului polar, nu a mai avut pe cine să dea vina decât pe el însuși pentru că el singur a spus tare și răspicat că este de acord cu compromisul. Și așa ursul polar a ajuns să înțeleagă și ce e aia ”asumare”. Știu foarte mulți adulți care încă nu au înțeles acest concept.

Aceleași discuții le-au avut participanții și despre cum să supraviețuiască, și despre cum să își facă programul și despre cum să organizeze procesul.

Cel mai interesant a fost faptul că, la debriefing, cineva a citat din ”Spiderman” spunând că ”Puterea (de decizie) implică și o mare responsabilitate”. Totuși, cumva, am impresia că acum chiar a înțeles citatul. De asemenea, o altă concluzie interesantă a fost că ”este nasol să trebuiască să iei astfel de hotărâri și să ai astfel de responsabilități”. Este mai bine să ți se spună clar ce ai de făcut și, în rest, să fii ferit de astfel de probleme și decizii. Cam cum fac părinții pentru copii (sic!). Haios, însă, este că am impresia că acum au realizat și copiii asta ceea ce, la adolescență, este mare lucru.

Probabil veți spune că au murit mulți oameni pentru a câștiga o astfel de libertate. Așa este. Totuși, mi se pare interesant că cei mici au simțit povara acestei libertăți. Poate acesta este motivul pentru care și noi, adulții, ne complacem de multe ori în situații în care este mai simplu să ia alții hotărâri pentru noi și să ne asumăm mai puțină răspundere.

În rest, totul a fost bine. Ne-am distrat, am mâncat cârnați și ”ștrudel băltit” cât pentru încă un an (un ștrudel de mere inecat în sos de vanilie), ne-am bronzat, ne-am întrecut pe pârtie și printre jaloane, am schiat în total 180 de km și am progresat cu toții foarte mult. Anul acesta chiar avem trei participanți care la începutul sezonului nu știau cum arată un clăpar și acum, după o lună și trei tabere cu noi (două în România și una în Austria) pot parcurge în siguranță și deplin control o pârtie neagră. Suntem tare mândri de ei. Despre ei, însă, în alt articol.

Societatea noastră condamnă din ce în ce mai mult violența fizică. Cei ce recurg la ea (pe lângă consecințele legale) sunt catalogați ca grobieni, degenerați sau idioți. Altfel, violența este vândută ca sport, competiție, metodă de autodepășire și orice altceva. Dar cred că este, de fapt, un limbaj.

Mulți psihoterapeuți avansează ipoteza că un procent foarte mare din comunicare se face non-verbal. Maimuțele comunică și își crează structuri socială prin mimcă, gesturi și… violență. Această ordine socială rezultată din violență se regăsește din plin în regnul animal și, evident, s-a aplicat și la primii oameni, înainde de apariția limbajului articulat.

Cumva, acest limbaj pare că s-a transmis până în zilele noastre. Și astăzi, când privim un bărbat mare, înalt și bine făcut, ne ducem cu gândul la forță, la putere și, implicit, la o poziție socială mai înaltă. Există un studiu care, bazându-se pe o statistică, trăgea concluzia că bărbații înalți au o șansă mai bună să acceseze o poziție de conducere în corporații (deși înălțimea nu are nicio legătură cu natura muncii prestate la birou).

Cred că acestea sunt reminiscențele unui vechi limbaj ce s-a transmis până astăzi. Iar dacă înțelegem că în jurul nostru toată lumea vorbește (voit sau nu) o limbă, cred că ar fi foarte util să o înțelegem.

Nu, nu ca să rupem capete și să arătăm că noi suntem cei mai tari, ci ca să o putem ”vorbi” și ”înțelege”. Atunci când ne apucăm să învățăm engleză, germană sau chineză, nu o facem având ca scop să fim cei mai tari vorbitori de acea limbă ci ca să ne putem descurca și interacționa cu ceilalți vorbitori. Așa cred că este și cu violența, indiferent spre ce stil ne îndreptăm.

Cred că este util să avem idee despre această limbă ca să ne dăm seama când cineva poate deveni agresiv, cum să ne poziționăm, cum și ce transmitem prin poziția corpului, cum ne mișcăm și, cel mai important, cum putem să nu escaladăm un conflic și o situație potențial agresivă.

În ceea ce privește alegerea stilului, asta cred că este o discuție parțial separată. Cred asta pentru că depinde foarte mult de persoana căreia i se adresează și de obiectivele ei.

Îmi amintesc eternele discuții despre care artă marțială este mai eficientă. Un fel de Batman versus Spiderman. Este o listă lungă de persoane care, fiind parcticante de alte stiluri mai ”de contact” (majoritatea începători), m-au supus unui șir mai voalat sau mai direct, mai elevat sau mai grobian, de critici ale stilului pe care mi l-am ales: ”Este dans, este balet”, ”Este de boșorogi”, ”Nu este eficent într-o luptă reală, hai bă, că-ți arăt eu…”.

Cred că se poate păstra aceeași analogie: Nu cred că este așa de important dacă înveți engleză cu accent britanic, american sau australian ci important este să poți înțelege ce spune cel din fața ta. Cred că întotdeana se va găsi unul care va vorbi mai bine această limbă sau cel puțin altfel.

Personal, cred că fiecare stil are alte valențe: lupta, sportul, competiția, arta marțială (cu emfază pe artă), filosofia, tehnica, eficiența, estetica, consumul de calorii sau orice mai poate spera practicantul să regăsească în activitatea pe care și-o alege. Fiecare program sau activitate are mai multe fațete dar este destul de greu să la aibă pe toate. Altfel spus, fiecare își alege un program cu valențele care îl interesează iar a face o comparație obiectivă între acestea ar fi la fel cum ai compara cireșele cu pepenii (doar pentru că ambele au miezul roșu). În altă ordine de idei, dacă vorbim strict despre eficiență, atunci nicio ”artă marțială” nu este bună pentru că cea mai mare eficiență o au cu siguranță doar sistemele de luptă militare care nu sunt încorsetate de reguli sau arbitri.

Astfel, indiferent cu ce accent alegem să învățăm să vorbim, cred că este important să o facem măcar ca să-i înțelegem pe alții dacă nu chiar pe noi înșine.

Altfel, te faci singur de rahat!

În perioada în care făceam pregătire pentru a intra la facultatea de arhitectură am cunoscut un Profesor. Ulterior am ajuns la concluzia că a fost Profesorul care mi-a influențat cel mai mult evoluția și de la care am învățat o grămadă de chestii. În mod paradoxal, tot el a fost și cel care m-a inspirat indirect să mă îndepărtez de arhitectură și să mă orientez mai mult către educație. Cumva, având probabil modelul său în minte, am sperat să îi calc pe urme…

Pe acest profesor îl cheamă Șerban Nițulescu și ne-a spus la un moment dat ceva ce am ținut minte următorii 17 ani: ”Ca sa fii mincinos trebuie să fii foarte inteligent și să ai o memorie fantastică. Altfel, te faci de rahat.” Sigur, el vorbea despre un desen greșit care crea niște aberații vizuale destul de amuzante dar cred că principiul se aplică și în viață.

Eu nu știu cât de inteligent sunt dar memorie fantastică sigur nu am (ca să îmi amintesc toate minciunile spuse anterior), așa că prefer să nu mint.

Sigur, aprecierea ”Te faci de rahat” este una figurativă dar cred că se potrivește foarte bine. Pentru că nu pute la propriu dar pute la figurat. Iar după ce te-ai împuțit o dată, vei mirosi și toți cei care te vor fi cunoscut își vor aminti mirosul și nu vor mai avea încredere în tine.

Altfel spus, o dată ce ai fost prins mințind (dacă nu ai mințit suficient de inteligent sau ai uitat de minciuna pe care ai spus-o mai demult), încrederea celor ce au văzut asta se ciobește și nu mai poate fi reparată. Întotdeauna va exista în mintea celui ce te-a văzut mânjit întrebarea dacă nu cumva acum îl minți. Și nu va mai putea avea încredere în tine.

Acum câțiva ani am avut un partener. Era un om de vânzări excepțional. Mi-era și prieten. Știam că mai minte, dar credeam că nu mă minte pe mine pentru că suntem prieteni. (Cum spuneam, nu sunt extrem de inteligent.) Și aveam încredere în el.

Mă deranja că ”împrumuta bani din partea mea fără să mă întrebe” dar nu atât cât să fac un mare scandal. Până la urmă, cu chiu cu vai, mi-i dădea înapoi. Credeam că așa e el, aiurit.

La un moment dat, însă, l-am prins că m-a mințit. Și atunci ceva s-a rupt. Nu am mai putut să am aceeași încredere în el oricât am încercat. Am început să mă păzesc, să mă protejez, am început să trimit mai multe lucruri pe scris, pe mail și s-a dovedit că am făcut bine.

Câteva luni mai târziu am decis să merg pe drumul meu separat. Efectiv nu mai puteam să lucrez cu un om în care nu puteam să am încredere.

Ulterior, minciunile lui s-au întors împotriva mea și atunci mi-au prins tare bine cele adunate pe scris, dar asta este altă poveste.

Concluzia mea este că, în foarte multe domenii, pentru a avea relații funcționale cu alții, încrederea este de bază. Iar încrederea, fiind foarte fragilă, ar trebui crescută, verificată din când în când și protejată. Altfel este greu.

De aceea, în taberele noastre, noi nu ne purtăm cu participanții ca niște profesori exigenți, cu catalogul în mână ci mai degrabă ca prieteni, ca frați mai mari (și responsabili pentru cei mici), dar numai atâta timp cât participanții ne arată că putem avea încredere în ei. Pentru că, la prima miniciună ne transformăm în profesori exigenți. Iar pentru că nimănui nu îi place de un polițist rău și suspicios, este mult mai amuzant să mergi în tabără cu un frate mai mare care te înțelege, cu care te poți distra și cu care poți vorbi orice.

Altfel, dacă chiar vrei să minți și nu vrei să miroși a rahat, dacă te simți suficient de inteligent încât să o faci cu cap, gândește-te că va trebui să ții minte minciuna aia foarte mult timp după ce ai spus-o.