În primul rând, trebuie să spun că am lucrat cu copii cu adevărat speciali, copii mai puțin norocoși, copii diagnosticați de profesioniști cu diverse probleme (de la banalul ADHD până la autism, sindrom Down sau diverse grade de întârziere psiho-motrică) și nu despre ei este vorba în acest articol. Am o mare satisfacție când îi văd cum progresează, cum se auto-depășesc continuu și am o mare admirație pentru eforturile lor și ale părinților lor.
Nu, aici este vorba despre copiii speciali care nu sunt cu adevarat speciali decât poate în ochii părinților lor.
Lucrand cu destul de multi copii și cu familii, de la un punct ne este foarte repede evident când un copil întâmpină o greutate sau o provocare. Este destul de clar cine este singuratic, cine este aiurit, cine are sau, dimpotrivă, nu are deloc talent motric, cine este egoist, cine nu știe să împartă sau să socializeze cu alții, cine minte și încearcă să manipuleze, cine este mototol sau cine este obraznic și cu gura mare.
Eu nu cred că acestea sunt probleme grave și mai cred că cele mai multe se pot atenua, adapta sau pot dispărea prin integrarea (mediată dacă este nevoie) într-un grup sau colectivitate. Un copil singuratic, prin joc poate deveni integrat și să își găsească locul în grup; unul aiurit, pus în fața faptului că a pierdut obiectul la care ținea va învăța să fie mai atent pe viitor; cel fără talent motric poate progresa extrem de mult dacă va fi lăsat să progreseze în ritmul său și nu va fi mereu comparat cu alții (fiind frustrat de această comparație), iar cel obraznic de cele mai multe ori nu caută decât atenție. Toate astea, doar dacă acest tip de comportament nu va fi apoi revalidat de părinți.
Am avut acum câțiva ani, într-o clasă de aikido, un copil (normal de altfel) pe care, la aproape nouă ani, mama îl obișnuise să îi dea mâncare în gură și să îl îmbrace. Într-un stagiu, cu destule insistențe, l-am convins să mănânce și să se îmbrace singur (măcar în hainele de antrenament), mama sa fiind la câteva zeci de kilometri. La o lună după ce a venit din stagiu, a uitat tot. De ce? Pentru că acasă locuia cu mama și bunica iar el (deși era inteligent și juca șah excelent), când avea nevoie de ceva nu trebuia decât să spună în șoaptă ”foame” și mâncarea apărea la el în gură (nici nu mai vorbesc de tăiat friptura). În alt context, trebuia să spună doar ”frig” și să ridice mâinile și pe el apărea haina dorită. Deci de ce ar fi trebuit să se chinuie să le facă singur?
Cred că morala acestei povești este că, atunci când vine vorba de comportament, copiii sunt oglinda mediului creat în familie. Sigur, o să ziceți ca temperamentul este înnăscut și că afectează tipul de comportament. O să mai ziceți că inteligența motrică (din lista mea de mai sus) este nativă. Așa este! Nu am spus că este o oglindă perfectă. Este una deformată, ca în Casa Surprizelor. Ideea, însă, este alta:
Atunci când părintele remarcă un comportament ciudat sau disfuncțional al copilului său, ar trebui să se întrebe de unde vine. Sau să întrebe un specialist (psiholog sau psihoterapeut) de unde vine. Și apoi să facă corecțiile necesare în comportamentul și în relația de acasă. Asta cred că înseamnă în primul rând educația. În schimb, mă lovesc deseori de părinți care refuză să-și recunoască (ei înșiși) erorile și aruncă pisica în curtea oricui altcuiva:
”Uite bă, în p…a mă-sii de copil cât de urât a învățat să vorbească la școală!!!”
sau
”Știu, noi stăm și strângem tot timpul după el, stăm cu fărașul sub fundul lui să prindem tot ce pierde el din buzunare. Trebuia să fii și tu mai atent la ce pierde, că el e uituc.”
sau
”Nu știu de ce este agresiv și brutal cu alții. Eu i-am spus foarte ferm că nu are voie!…”
sau, cea mai tare
”Fiul meu nu minte!”
”…”
”L-ați prins cu minciuna?”
”Mmm… da. De mai multe ori…”
”Atunci, fiul meu, cel puțin pe mine, nu mă minte niciodată!”
Mai cred că este OK să cerem ajutor atunci când nu înțelegem ceva. Noi cu siguranță o facem. Acesta este motivul pentru care, când ne facem programele, colaborăm cu psihoterapeuți. Ca să vină Gabi, să îmi dea una peste ceafă și să-mi spună ”Andrei, ești bou. Schimbă aici și aici că îti pui singur piedică.” Și înțeleg și schimb.
În mod similar, atunci când remarcăm un comportament mai puțin funcțional al copilului nostru, cred că ar trebui să întrebăm un specialist. La fel cum, atunci când tușește și are febră îl ducem la doctor, atunci când vedem că se chinuie să se integreze sau suspectăm un comportament disfuncțional, ar trebui să întrebăm specialistul despre cum să punem corect problema. La fel cum nu ar trebui să ne învinovățim că a luat copilul oreion de la școală, la fel, cred că nu ar trebui să ne învinovățim nici când ne întrebăm cum să îl facem mai atent cu lucrurile lui și mai ordonat.
Chestia aia cu schimbarea care vine din noi cred că este deja un clișeu demonetizat dar, atunci când vine vorba de educație și de puterea exemplului, cred că se aplică perfect.