Andrei Samoil

Pe drumul de întoarcere din tabăra de la Fundata stăteam alături de trei copii de șase, șapte, respectiv zece ani. Maya – o fetiță visătoare dar articulată, Sascha – un băiețel cu ochi mari, râzăreț și la fel de zăpăcit și Dragoș – mai mare, curajos, deștept și atent. Și Maya nu mai tăcea… Pe cât de tăcută a fost toată tabăra, pe atât de vorbăreață era acum.

Tabăra fusese una cu temă Harry Potter. De mult voiam să organizez așa ceva și acum văd că ne-a ieșit foarte tare.

Copiii învățaseră să-și confecționeze mături zburătoare, chiar au zburat pe ele (cu ajutorul unui sistem de scripeți), au jucat Quidditch, au făcut poțiuni (efervescente și colorate), și-au făcut baghete, bufnițe, s-au cățărat, au luptat în turnirul vrăjitorilor și multe altele dar au învățat și cum să lucreze împreună în cadrul celor patru case din care au făcut parte. Totul s-a făcut în echipă. Echipele nu au avut lideri dar s-a văzut foarte repede cine s-a implicat și cine mai puțin. La debriefing (discuția de la sfârșitul taberei) copiii chiar i-au remarcat și nominalizat pe cei care au fost cei mai implicați și dedicați caselor din care au făcut parte.

Așa că, la întoarcere, în timp ce autocarul înghițea kilometri, stăteam lângă acești trei copii și o ascultam pe Maya care avea limbariță. Și ventila. Și ne povestea din nou toată tabăra. Sascha încerca și el să țină isonul dar Maya vorbea mai tare și mai repede. Dragoș renunțase de mult să mai spună ceva. Ce e drept, eu îi întărâtasem cînd i-am întrebat ce le-a plăcut cel mai mult.

Și Maya vorbea… Dar se oprește brusc. Mă întorc spre ea, se uită la mine cu ochii ei negri și ne întreabă pe toți: “Eu sunt mică și nu sunt puternică dar am o putere foarte mare. Știți de ce? Și voi sunteți la fel de puternici. Știți de ce?”

Sunt încurcat…  Dragoș (cel mare) se uită că este de două ori cât Maya și apoi se uită la mine la fel de încurcat.

Mă dau rotund și îi spun că într-adevăr este puternică și că sunt multe puteri în noi. Este puterea fizică, deși ea este încă micuță, este puterea inteligenței, este puterea emoțiilor și puterea de a le stăpâni, este puterea vorbelor… dar Maya mi-o retează scurt: „Nuuuu, nu despre asta este vorba! Noi suntem puternici pentru că avem puterea prieteniei!… De aia am reușit să facem totul împreună!”

Na, pus la punct de o puștioaică de șase ani! Sascha și Dragoș aprobau sincer.

În timp ce mă întorc și mă afund în scaun, mă gândeam că nu mai era nimic de spus. Doar inima mea creștea aproape să-mi spargă pieptul la gândul că programul nostru a inspirat-o pe Maya să ajungă la această concluzie.

Așa, deci: rec cameră, rec sunet, set? Set! Gata, acțiune!…

Stooop! Nu e bine lavaliera! Stop la toată lumea! La naiba cu lavalierele astea!

Cam asta am învățat pe platourile de filmare în ultimul an. Ca și multe altele cum ar fi că:

• sunetiștii sunt (în majoritatea lor) surzi. Niciodată nu te aud când îi strigi.
• blenda este un fel de oglindă infernală care îți bagă soarele în ochi de ajungi să te schimonosești mai ceva ca un orc pe budă
• dacă ți-ai schimbat mănușile sau ciorapii și se vede, se numește că nu mai este racord. Și asta e rău.
• un “PIU” tare în lavalieră va crispa instantaneu orice sunetist. Și de aceea sunetiștii sunt surzi… De aia și pentru că ascultă tot timpul în căști cu volumul la maxim.
• dacă te duci la budă, închide-ți lavaliera! Sunetistul aude, oricât de surd ar fi.
• boom-ul (microfonul mare și păros) care stă în vârful unui catarg nu trebuie mângâiat. Se supără sunetistul surd.
• drona poate să te omoare
• înainte de orice filmare se dă “clac” (se bate din palme) pentru a sincroniza fișierul video cu cel audio care se înregistrează separat. Dacă aplauzi pe ascuns la “clac”, cei din montaj îți vor umple frigiderul de carne.  Macră.
• cameramanii sunt foarte vulnerabili când au camera în mână. Vor sta în fața unui orc încruntat, furios și constipat, protejând camera în loc să îi dea cu ea în cap.

Ar mai fi și altele dar, până una-alta, am folosit cele învățate ca să facem un mic filmuleț despre taberele noastre de schi. L-am făcut așa cum trebuie: cu sunetul înregistrat separat, cu lavaliere, cu clac, cu rec. Blenda era insuportabilă. Am renunțat la ea.

Deci, 7 motive să mergi la schi cu Academia1,61. ACȚIUNE!

Multă lume mi-a scris și m-a întrebat despre vasul cântător japonez pe care l-am proiectat la Visuri la Cheie, pentru familia lui Ștefan, băiatul nevăzător. Inclusiv Adela mi-a recomandat (de mai multe ori, spre rușinea mea) să scriu despre suikinkutsu.

Așa se numește: SUIKINKUTSU, deși nu se pronunță suichincuțu ci mai degrabă suighincîțî și înseamnă în traducere liberă “apă, clopot, peșteră”. Practic s-ar traduce ca fiind “clopotul care sună ca apa în peșteră”.

Acest clopot este, la bază, un vas ceramic îngropat cu fundul în sus, prin care picură apă.

Ca metodă de construcție, nu este foarte complicat dar trebuie făcut cu atenție. Este nevoie în primul rând de un vas ceramic nesmălțuit pe interior. Vasul nu trebuie să fie smălțuit pentru a forma pe suprafața sa interioară picături care cad apoi în “balta” de pe fund. Cu cât vasul este mai mare, cu atât sunetul este mai plin și ecoul mai puternic. De asemenea, foarte interesant este că fiecare vas sună altfel. Chiar dacă sunt de serie, fiecare vas va avea un alt sunet. De aceea, este bine să le testați când le cumpărați. Un vas crăpat va avea un sunet spart, gâjâit, mai puțin frumos. Un alt element important al vasului este să aibă o gaură de aproximativ 2cm în fundul său astfel încât să poată intra apa pe acolo.

După ce ați ales vasul care vi se pare că sună cel mai frumos, este timpul să vă apucati de săpat. La propriu.

Va trebui săpată o groapă adâncă de inălțimea vasului plus aproximativ 20cm și cu diametrul de diametrul vasului plus aproximativ 10cm pe toate părțile. Pe fundul gropii se asează un strat de 10-15cm de pietriș în care se va înfige o țeavă cu rol de prea-plin. Țeava va fi poziționată descentrat față de axul gropii și va trebui să aibă minim 3cm în diametru, având capătul de jos în stratul de pietriș, nu în pământ.

Următorul pas este să preparăm un mortar rezistent la apă. Este excelent chiar CM19 sau alt adeziv puternic de exterior. După preparare, va trebui modelată o formă ca o farfurie adâncă pe pietrișul de pe fundul gropii. Această farfurie mare va avea rolul de a păstra permanent apa ce va crea clipocitul dorit. Țeava de prea-plin va trebui retezată la nivelul la care dorim să fie oglinda apei astfel încât să avem 4-5cm de apă pe fundul ansamblului. Excesul de apă se va scurge prin țeavă în pietrișul de pe fundul gropii și va fi absorbit în pământ.

După ce mortarul s-a uscat, se va mai aplica un cordon de mortar pe diametrul “farfuriei” și se va lipi vasul, cu fundul în sus și gura în jos. Marginea vasului va trebui să se lipeasca bine de patul de mortar al farfuriei create dedesubt.

Suikinkutsu este aproape gata. Mai trebuie doar să umplem groapa cu pietriș mare sau bolovani și să așezăm câteva pietre mai mari direct peste fundul vasului (care acum este deasupra). În mod tradițional, gaura din fundul vasului era mascată cu o piatră mare care marca locul în care trebuia aruncată apa ca să se produca sunetul. Aceste vase sunt folosite în legatură cu ceremonia ceaiului care includea momentul spălării pe mâini, la fântână, în mijlocul naturii, alături de foișorul în care se servea ceaiul. Chiar și în acel moment, în timpul spălării pe mâini, erau prețuite toate simțurile, inclusiv cel auditiv. Astfel, cel ce folosea vasul, arunca intenționat apă peste piatra ce marca locul, având o experiență senzorială completă.

Dupa ce ați terminat de construit suikinkutsu, nu vă speriați dacă vasul nu produce sunete din prima. Va trebui mai întâi să se umple farfuria de jos cu apă și abia mai apoi se va auzi clipocitul cu ecou. Apoi, de fiecare dată când veți dori să auziți sunetul specific, este suficient să aruncati puțină apă peste el și… cling, clong, clang, cling…

Enjoy!