“Ce nu te omoară te întărește!”, „Unde dă părintele, crește!”, sau „Durerea este doar slăbiciunea ce părăsește corpul!” sunt zicale pe care le-am tot auzit. Personal, nu sunt de acord cu ele dar, totuși, cred că au un sâmbure de adevăr.
Am fost la stagiul de instructori organizat de Fundația Română de Aikido Aikikai. Acolo, Sensei Dorin Marchiș a ținut o serie de antrenamente mai dinamice, mai în forță și mai generatoare de transpirație și gâfâieli. Pe scurt, nu aveai voie să te oprești. Timp de aproximativ o oră a trebuit să fiu aruncat, să mă rostogolesc, să proiectez la rândul meu, să zbor, să mă rostogolesc, să proiectez și tot așa. Fără pauză, fără apă, fără vorbe, fără oprire. Și mi-a plăcut tare mult. Și am învățat multe. Sensei Dorin spunea că abia atunci când suntem obosiți se vede valoarea tehnicii și se rafinează mișcarea. Și așa este. Atunci când sunt obosit, corpul merge singur și reacționează natural. Capul nu mai stă în drum, nu mai verifică de șapte ori dacă mișcarea se face conform șabloanelor, nu mai sunt încordat, sunt mai puțin rigid iar tehnica este mai fluentă (cel puțin la acest nivel).
După antrenament mă întrebam de ce se întâmplă asta. Este contraintuitiv. Ar trebui ca cea mai corectă mișcare să aibă loc atunci când ești odihnit și atent. Totuși, nu se întâmplă așa. Cea mai frumoasă, cursivă și eficientă mișcare izvorăște din memoria musculară antrenată și nu dintr-un proces cognitiv ce ne dă confortul aparent de a putea decide sau opri mișcarea. Și, mă mai întrebam atunci, unde se mai aplică acest lucru? Răspunsul mi l-am dat repede și a fost șocant de familiar pentru că exact pe acest principiu am clădit proiectul Academia 1,61: Performanțele maxime (în marea lor majoritate) se obțin atunci când ieșim (sau suntem scoși) din sfera noastră de confort.
Mi-am amintit de un filmuleț pe care l-am făcut acum câțiva ani despre Fănel, un individ care nu crește cât timp se învârte între cele ce îi sunt familiare, sigure și obișnuite. Fănel, speriat să experimenteze lucruri noi sau să se pună în situații neobișnuite, fără să vrea să tragă de el însuși, nu se dezvoltă și nu crește decât atunci când iese (sau se lasă scos) din sfera sa de confort. Și acolo, afară din sfera sa de confort, se întâmplă adevăratele minuni.
Reducând la cotidianul obișnuit mi-am dat seama că în spatele fiecărui progres pe care l-am făcut vreodată a stat în mod obligatoriu o astfel de ieșire din sfera de confort. Am învățat la școală și în facultate doar când perspectiva examenului îmi crea un disconfort prin emoția creată. Am învățat să schiez din frustrarea de a nu mă putea bucura de pârtii și de zăpadă. Am învățat să conduc din nevoia de a mă deplasa repede. Am învățat să mă descurc singur în sălbăticie din frica de nu mă găsi într-o situație limită în care să nu știu ce să fac. De fiecare dată a fost ceva ce m-a scos din sfera mea de confort și m-a motivat să cresc și să învăț ceva nou. Iar de multe ori capul a stat în drum.
Acesta este și motivul pentru care nu cred că poți învăța repede să schiezi dacă stai cu instructorul pe pârtie două ore și apoi bei vin fiert sau stai în cabană. De aceea, metoda mea este să stau pe pârtie cu cursanții toată ziua (sau măcar până spun ei că s-au săturat) și să le dau toate șansele să ajungă suficient de obosiți încât capul cognitiv să adoarmă și să se creeze creșterea (și progresul) de care au nevoie. Și de aia îi facem noi pe participanți să schieze după doar trei zile. De aia, și pentru că suntem imbecili și alegem să nu îi facem clienți captivi și să-i târâm în șapte tabere cu promisiunea unui stil exceptional în timp ce îi mulgem de bani. Așa obținem noi maximum de creștere în cel mai scurt timp: ieșind din cabană (sfera de confort) și așteptând răbdători creșterea.
Ceea ce mă lasă astăzi cu trei întrebări: Putem fi conștienți de propria noastră zonă de confort? Dacă da, sfera voastră de confort până unde se întinde acum? Iar, dacă ține doar de noi să creăm contexte în care suntem scoși din sfera de confort, de ce nu o facem mai des?
Leave a Reply