În cadrul programelor pe care le organizez mai nou, la sfârșit, invariabil facem “DEBRIEFING”. Pe românește, este vorba de o discuție (mai mult sau mai puțin interactivă) în cadrul căreia tragem concluzii și conștientizăm ce am învățat sau ce ar fi trebuit să învățăm din experiențele pe care tocmai le-am avut.
Mă uit în jur, văd diverse comportamente și intuiesc diverse concluzii, unele bune, argumentate și fundamentate, sau altele puerile și fără miză, doar ventilări ale trăirilor puternice. Nu sunt străin de ele. Și eu le simt. Am avut prieteni, cunoștințe și foști colegi care au murit în incendiu. Alături de unul chiar am copilărit (chiar dacă viața ne-a pus pe drumuri separate). Am prieteni și în Paris. Ei sunt toți bine. Înțeleg pornirea de a ne arăta solidaritatea. Înțeleg furia pe sistem și pe autorități. Înțeleg dorința de schimbare. Nu înțeleg la ce ajută schimbarea pozei de la profil pe facebook. Nu înțeleg de ce aparent uităm de esență și ne lansăm în argumentații și atacuri către politic, către biserică, Uniunea Europeană, situația geopolitică, sistemul medical, acestea parcă devenind mai importante decât tragediile în sine. Sigur, împărtășesc aceleași frustrări despre subiectele de mai sus dar este asta esența? Asta trebuia să învățăm din cele întâmplate? Că ISIS este rău, că popii sunt opaci și nesimțiți, că avizele se iau pe șpagă, că prea puțini respectă legea, că este multă corupție și indolență, că sistemul sanitar nu este ce ar trebui să fie?
Nu înțeleg de ce nu ne punem mai des întrebarea „EU CU CE POT SĂ AJUT” sau măcar „EU CE POT SĂ FAC?” Real, cu ce poți să ajuți? Poza de profil de pe facebook nu ajută pe nimeni. Nici mesajele lacrimogene. Să donezi sânge pare o idee mult mai bună. Dar nu neapărat acum, în pragul tragediei. Peste o lună, peste șase luni, atunci când lumea a uitat. Să întrebi de avize și de calificări pare o idee și mai bună. Să te uiți în jur. Să deschizi ochii. Să nu fii o oaie.
Săptămâna trecută, chiar înainte de plecarea într-o tabără, o mămică ne-a scris un mesaj destul de abrupt în care ne cerea să îi arătăm actele, identificările și calificările noastre. Nu aveam nimic de ascuns dar m-a enervat tonul și atitudinea de „Hai, ghiozdanul la control!” Apoi, după un minut de efort neuronal, mi-am dat seama că are dreptate. Mi se pare foarte normal să întrebăm de avize, calificări și acte. Mi se pare o atitudine corectă și, mai ales, sănătoasă. Mai ales că plecam o săptămână să am grijă de copilul ei. I-am pus într-un dosar ce a cerut, l-a răsfoit la plecare, a fost satisfăcută și totul a mers strună. Apoi, plecând de aici, m-am întrebat ce am mai învățat sau ce ar fi trebuit să învățăm din tragediile din ultimul timp. Dacă tragedia de la Colectiv ne-a învățat să punem întrebări, să cercetăm și să ne asigurăm că lucrăm cu profesioniști, atunci tot e ceva.
Pe de altă parte, oare ne-am întrebat ce să facem în caz de urgență (incendiu, cutremur, explozie, calamitate etc.), sau ne preocupăm mai mult de Ponta și de declarațiile Preafericitului?
Haideți să considerăm următorul scenariu de coșmar: Suntem la metrou, în Piața Victoriei 2, pe peron. În jurul nostru sunt aproximativ 1500 de persoane. Doar e oră de vârf… Un Gică Contra detonează un dispozitiv exploziv (eventual și incendiar). Și se face mult fum și niște limbi mari de foc se ridică în mijlocul peronului. Începe să ardă și o garnitură de metrou tocmai oprită în stație. De altfel, acesta era și dezideratul, pentru un număr cât mai mare de victime. Ce facem? Poate exagerez și nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva, dar întrebarea rămâne: Într-o astfel de situație (sau una similara) ce facem?
Trebuie spus că metroul din București este proiectat cu atenție și se respectă destul de bine normele de incendiu (sau măcar cele de la data proiectării). Deci, dacă murim sau suntem arși la evacuare, nu prea mai avem în cine să dăm că a luat șpagă și nu a respectat normele. Sunt prevăzute suficiente fluxuri pentru evacuarea persoanelor de pe peron dar ce facem cu busculada?
Cred că este important să NU murim în busculadă. Dacă încercăm să alergăm într-un maraton al morții alături de alte sute de oameni sunt șanse foarte mari să ne împiedicăm de un scaun, o treaptă sau altă persoană căzută și, apoi, după ce au trecut câteva sute de bocanci peste noi, sigur nu mai suntem întregi. Marile mase de oameni se deplasează ca apa curgătoare: vor trece peste un obstacol mic dar vor ocoli un obstacol mare (cum ar fi un stâlp). Deci soluția ar fi să ne lipim de un stâlp (sau alt obstacol mare și greu de mutat), să evaluăm situația și să acționăm cu cap. Apoi, ne putem deplasa în lungul unui perete de care ne putem sprijini.
O altă idee foarte bună ar fi să coborâm cât mai jos. Dacă spațiul se umple cu fum, gazele și aerul fierbinte se vor ridica în sus iar lângă podea va rămâne o zonă de câțiva centimetri de aer decent de respirat. Tot din acest motiv, să fugim pe scări în sus într-o structură ce arde este o idee foarte proastă.
Acum câțiva ani a fost un regretat incendiu într-un tren funicular din Kaprun. Era un fel de tren ce urca pe munte, printr-un tunel foarte înclinat. Incendiul s-a produs într-una din cabinele trenului când acesta era aproape de ieșirea superioară din tunel. Deși aproape toată lumea a reușit să iasă din tren direct în tunel, unii au decis să se evacueze în jos iar alții în sus. Tunelul a funcționat ca un coș de șemineu și toți cei ce au mers în sus au murit carbonizați. Cei ce au decis sa coboare au supraviețuit.
În acest context, ne putem aminti de aerul cald pe care îl simțim că iese iarna cu presiune din gurile de metrou. Cum ar fi să fie un pic mai fierbinte? Dar poate nu va fi cazul și va face față cu brio sistemul de desfumare (care la metrou ar trebui să existe). Eu, personal, aș prefera să încerc să mă salvez prin galeria de metrou având grija să nu ma electrocutez (și presupunând că nu se întrerupe alimentarea garniturilor cu curent așa cum ar fi procedura în caz de incendiu).
Un alt lucru pe care publicul nu îl știe este că focul în spații închise se comportă altfel decât ne aștetăm. Noi știm cum arată focul de grătar pe care ne facem micii dar incendiul are puțin alte reguli.
Un curs (destul de sumar) pe care l-am făcut cu niște pompieri voluntari pe vremea când activam la Cercetași ne-a arătat că există un triunghi al focului. Cele trei laturi ale acestui triunghi sunt CĂLDURA, OXIGENUL și COMBUSTIBILUL. Dacă oricare din aceste laturi lipsește (sau este eliminată), focul nu există sau se stinge. Din același motiv, orice aport de oxigen proaspăt pe un foc mocnit (eventual într-un spațiu închis), va produce o răbufnire de multe ori violentă. Victime de la Colectiv povesteau că ieșiseră afară din incinta clubului când o flacără violentă le-a lovit în spate și le-a aprins părul. Era momentul când focul a primit oxigen suplimentar și a răbufnit. De aceea pompierii, când intervin, de cele mai multe ori sparg toate geamurile pentru a reduce riscul unor astfel de răbufniri când ei sunt înăuntru.
Pe aceeași tema, unui prieten i-a luat foc telefonul când el nu era în cameră. (Se pare că se mai întâmplă…) Telefonul a ars, a trecut prin birou (din material plastic) și a a căzut pe podea. A făcut foarte mult fum. Când a intrat în camera plină de fum, prietenul meu, cerebral și calculat, a pus mâna pe extictor și a avut grijă ca, până nu a identificat și a eliminat focul, să nu deschidă vreun geam (de frica unei răbufniri cu el înăuntru). Nu a fost cazul. Până la urmă era doar un telefon, dar a gândit! Ceea ce mă aduce la cel mai important aspect: Acela de a gândi și de a acționa, nu de a reacționa.
Cred că, dacă nu știm cum să acționăm, ar trebui să întrebăm. Ar trebui măcar să ne punem problema. Eu asta am învățat din dramele ce s-au tot întâmplat. Cred că este util să cerem și să întrebăm de acte și certificări. Cred că este important să ne punem probleme și să încercăm să găsim soluții la cât mai multe scenarii nedorite. În cel mai rău caz ne vom pune puțin mintea la contribuție și vom fi considerați paranoici sau puțin sonați. În cel mai bun caz, vom fi pregătiți. Cred că este important să mergem la cursuri (chiar și dacă sunt doar cele de prim ajutor pentru publicul larg), să ne informăm și să fim atenți la lumea ce ne înconjoară.
Asta nu va înseamna, însă, că vom putea supraviețui oricărei nenorociri. Poate vom avea ghinion și vom fi primii care vor primi un glonț în cap. Poate va cădea un ghiveci cu flori pe noi, de la etajul zece. Poate nu vom avea ce să facem. Dar poate, gândind corect, vom câștiga o șansă în plus.