Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Month: November 2015 (Page 1 of 2)

Despre fițe și figuri – la ce sunt bune și la ce ne sunt bune?

Astăzi simt nevoia să vorbesc despre fițe, figuri și trenduri. La ce sunt bune și la ce ne sunt bune? Organizând deja de câțiva ani activități de aventură dar și proiectând de multe ori pentru oameni cu (prea) mulți bani am auzit de toate:

Pot schia cu haina de blană? Altfel o să îmi fie frig, iar mie nu-mi plac gecile de schi.”

„Știu, am înțeles, mergem cu cortul în tabăra de supraviețuire, dar acolo o să fie apă caldă, nu? Ca să facem duș…”

„EU VREAU JACUZZI!!! Nu cadă cu hidromasaj ci chiar de la firma Jacuzzi!”  (5000Euro într-un apartament de două camere de la Piața Muncii, în bloc comunist).

„Eu merg la SCUBA doar dacă barmanul hotelului știe să prepare un mojito bun.” (proaspăt adult)

„Copilul meu nu mănâncă decât ce îi gătesc eu…” (12 ani și sănătos clinic)

„Plouă. Eu nu pot să vin că îmi stric pantofii.”

„Mie cine îmi cară bicicleta?”

„Mie cine îmi cară schiurile?”

snob2Mult timp am fost scârbit și am judecat aspru acești oameni. Am pus acest gen de fițe pe seama lipsei de educație, a ignoranței și a suficenței unora, considerându-le specifice parveniților, celor care s-au trezit foarte repede cu bani și nu au avut timp să-și structureze corect un sistem de valori.

Apoi mi-am schimbat părerea. Nu diametral, dar mi-am schimbat-o. Și am ajuns să intuiesc concluzia că fițele au devenit un limbaj necesar pentru integrarea în multe cercuri. Dacă te duci într-un club la modă îmbrăcat de la H&M și conducând Logan, vei fi desconsiderat chiar dacă ești doctor. Ia-ți Mercedes și Armani și vei avea parte de mult dorita integrare chiar dacă ești doar vânzător la toneta de la colțul blocului.

În mod similar, dacă te duci pe terenul de golf (unde se fac multe afaceri) îmbrăcat în blugi bocanci și un tricou, o să fi privit de sus chiar dacă ești arhitect sau profesor universitar. Va fi ceva ciudat cu tine pentru că, evident, nu cunoști eticheta. Sau nu îți pasă de ea. Și atunci ești suspect. Și atunci nu faci afaceri… Va fi prefarat bișnițarul urmărit penal, îmbrăcat la modă și cu ultimul răcnet în materie de crose.

Îmi amintesc de un moment, acum câțiva ani buni, când, întorcându-mă de la o întâlnire moto, am luat în spate o prietenă ce nu mai avea cu cine să se întoarcă. Pe drum, ne-am intersectat cu o mașină Lada Niva ce venea din sens opus iar eu i-am spus surescitat: “Uite, mașină din asta am eu!” A urmat o perioadă de liniște. Apoi mi-a răspuns cumva resemnată: “Măcar ai motor BMW…” Am râs cu poftă următorii 10 kilometri.

Fițele au devenit un limbaj și un criteriu de integrare în cercurile ce se vor a fi elitiste ceea ce nu este chiar atât de lipsit de logică. Practic, se presupune că, dacă ești un om valoros, ai succes, atunci ai vaste posibilități financiare, atunci ai un anumit standard de viață, atunci ești la curent cu ultimele mode și fițe. Deci, pe scurt, dacă ești fițos și în trend cu moda, atunci trebuie că ești valoros.

Acest raționament nu funcționează, însă, în cazul celor care sunt foarte superficiali și se concentrază exclusiv pe crearea pojghiței de suprafață, pe a fi în ton cu moda și cu ultimele tendințe, având, însă, un fond nesigur și fără substratul valoros ce ar trebui să genereze un anumit stil de viață. Practic, ei încearcă să inverseze raționamentul de mai sus.

Cu puțină atenție, analizând doar rezultatele, ignorând vrăjeala, declarațiile pompoase și atitudinea de superioritate, mai devreme sau mai târziu, se poate vedea în spatele măștii. Și atunci, eu  am renunțat să îi mai desconsider ci am început doar să constat o nesiguranță și o lipsă de încredere în propriile lor forțe, apoi făcând tot posibilul să țin cont de asta în viitoarele mele interacțiuni cu ei pentru a putea interacționa corect, eficient și armonios, fără a mai genera tensiuni și frustrări.

Altfel spus, cred că fițele și snobismul nu sunt de condamnat ci transmit un mesaj despre stima de sine și mentalitatea posesorului, chiar dacă acest mesaj oferă două variante posibile, situate însă la extreme. Aștept, însă, și alte păreri.

LEMN versus BETON

De ce vreți să vă faceți case de BCA și beton?

În acest sezon de Visuri la Cheie a trebuit (în premieră) să proiectez o casă de la zero. Trebuia să fie ieftină, călduroasă, eficientă, mică și să se realizeze repede. Evident că am făcut-o din lemn. Evident că reacțiile nu au întârziat să apară: “Băăăi, ai dărâmat bunătate de casă de cărămidă și ai făcut una de carton!!!” sau “Să vezi ce frig o să facă în casa aia!” sau “Să dea Domnul să nu ardă că se face scrum toată casa!”

Așa că, m-am gândit să ating această Scan_20151123problemă pentru că nu înțeleg de ce toată lumea (sau măcar majoritatea) fuge de lemn și face case din beton.

În continuare mă gândesc să structurez discuția pe argumente. Totuși, dacă îmi va scăpa vreunul, vă rog să îmi atrageți atenția:

  1. Argumentul: O să fie foarte frig în casa de lemn.

Ba nu. Dacă se respectă soluția constructivă, dacă se așează corect toate straturile (și se dimensionează corespunzător) indicele termic obținut de un perete pe structură de lemn, închidere de OSB, termoizolație exterioară, termoizolație interioară și bariere de vapori poziționate corect, poate fi egal sau chiar depăși în eficiență un perete de cărămidă sau BCA.

Dar poate această explicație este prea tehnică, nu mă credeți pe cuvânt și este complicat să calculați. Vin cu alt argument. Casele din Norvegia, Suedia, Olanda sau Canada sunt, într-o proporție destul de mare pe structură de lemn (și au termoizolație dimensionată corespunzător). Dacă nici acolo nu este frig iarna…

În concluzie, nu structura oferă izolația termică ci grosimea straturilor de polistiren, vată minerală, vată bazaltică sau orice altceva decideți să folosiți

  1. Argumentul: Nu arde! Este mai sigură la incendiu.

Ba nu. Adică da, lemnul arde, dar îți convine să ardă. Și după ce a ars tocmai bine pui mâna pe mătură, faci curat și o reclădești. Nu mai ai nimic de demolat.

Nu te ajută cu nimic faptul ca au rămas doi pereți, un stâlp și două grinzi în picioare. Orice structură ce a trecut printr-un incendiu trebuie cel puțin expertizată pentru că proprietățile materialelor se schimbă dramatic la temperaturile din incendiu. Eu nu aș avea curaj să reconstruiesc peste o structură afectată de incendiu fără probe de laborator și un expert structurist care să îmi garanteze că structura este în regulă din toate punctele de vedere. Sau ar trebui să o demolez.

  1. Argumentul: Intră gândaci, muște, șoareci și alte lighioane în pereți.

OK, aici este un oarecare dezavantaj. Nu de gândaci, muște sau șoareci. Ăștia intră la fel și în casa de cărămidă și în casa de lemn și găsesc locuri unde să se ascundă oriunde. Carii sunt prolema. Un car este o insectă mică, dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corp păros și picioare scurte, care trăiește în lemn și se hrănește cu acesta. Totuși, la fel ca în cazul termitelor, există soluții și pentru asta, atât profilactice cât și de reparare. Există tratamente, substanțe, gaze și multe altele care pot rezolva această problemă simplu și rapid. Personal nu văd un mare dezavantaj aici, mai ales că multe case din beton ajung să aibă acoperișul din lemn, deci să fie supus acelorași probleme, dar poate sunt eu subiectiv.

  1. Argumentul: Se aude, nu am liniște!

Vezi punctul 1. Cea mai bună izolare fonică o face stratul (dimensionat corect) de vată. Deci, nu.

Din alt punct de vedere, da, scârțâie. Mie îmi place asta, mi se pare că este normal și nu mă deranjează deloc. Este bine că structura este elastică și lucreză. În opinia mea, asta este o problemă inexistentă.

  1. Argumentul: Nu ține, nu este durabilă, se degradează prea repede!

Tocmai am reparat o casă de mai mult de 100 de ani, din lemn, situată pe un deal, în Măgura (Zărnești), în coasta muntelui, supusă  vânturilor și intemperiilor de tot felul. Avea acoperișul de șiță aproape intact. Arăta incredibil de bine. Evident că am folosit același material. La acestă casă problema a fost tasarea inegală a fundatiei, nu lemnul. Deci ține. Ține pentru mai multe generații.

  1. Argumentul: Nu se pot proiecta spații mari fără mulți stâlpi intermediari.

Ba se pot. Se pot folosi grinzi din lemn stratificat ce permit acoperirea spațiilor foarte mari. Spații de genul piscinelor olimpice, a halelor de producție sau a terenurilor de sport interioare. Fără stâlpi. Și nici nu sunt extrem de scumpe.

  1. Argumentul: La cutremur, cade pe mine.

Ba dimpotrivă. La cutremur, structura de lemn este mai elastică și se comportă mult mai bine decât structura din beton armat care ar putea să crape (în anumite condiții) și să necesite consolidări foarte scumpe și dificil de realizat.

Și acum argumentele pro:

  1. Este ieftină. O structură din lemn (la gri) este cu 20-30% mai ieftină decât una din beton și cărămidă sau BCA. La gata, o casă din lemn este cu 10-15% mai ieftină decât aceeași casă din zidărie.
  2. IMG_2680Execuția este rapidă. De când am pus creionul pe hârtie până la predarea acestei case la cheie au trecut doar câteva săptămâni. Nu luni, nu ani. Doar săptămâni. A fost nevoie de o echipă de aproximativ 10-15 muncitori.
  3. Se consolidează foarte ușor. Dacă, din orice motiv, apar probleme, este foarte simplu de schimbat un stâlp, o grindă sau un căprior ceea ce nu se poate spune despre casele pe structură din beton armat.
  4. Poate arăta exact la fel ca una din zidărie.
  5. Ultimul, cel mai subiectiv și cel mai important (din punctul meu de vedere): Lemnul este cald, este natural, este “ECO”, este resursă regenerabilă, nu poluează, este maleabil și este foarte aproape de sufletul meu.

Sigur, până la urmă, noi, arhitecții, proiectăm așa cum își dorește clientul si ar trebui să ținem cont de părerile sale oricât de subiective ar fi, dar argumentele astea sunt.

Despre sfere, Fănel, aikido, confort și aventuri

“Ce nu te omoară te întărește!”, „Unde dă părintele, crește!”, sau „Durerea este doar slăbiciunea ce părăsește corpul!” sunt zicale pe care le-am tot auzit. Personal, nu sunt de acord cu ele dar, totuși, cred că au un sâmbure de adevăr.

Am fost la stagiul de instructori organizat de Fundația Română de Aikido Aikikai. Acolo, Sensei Dorin Marchiș a ținut o serie de antrenamente mai dinamice, mai în forță și mai generatoare de transpirație și gâfâieli. Pe scurt, nu aveai voie să te oprești. Timp de aproximativ o oră a trebuit să fiu aruncat, să mă rostogolesc, să proiectez la rândul meu, să zbor, să mă rostogolesc, să proiectez și tot așa. Fără pauză, fără apă, fără vorbe, fără oprire. Și mi-a plăcut tare mult. Și am învățat multe. Sensei Dorin spunea că abia atunci când suntem obosiți se vede valoarea tehnicii și se rafinează mișcarea. Și așa este. Atunci când sunt obosit, corpul merge singur și reacționează natural. Capul nu mai stă în drum, nu mai verifică de șapte ori dacă mișcarea se face conform șabloanelor, nu mai sunt încordat, sunt mai puțin rigid iar tehnica este mai fluentă (cel puțin la acest nivel).

comfortzoneDupă antrenament mă întrebam de ce se întâmplă asta. Este contraintuitiv. Ar trebui ca cea mai corectă mișcare să aibă loc atunci când ești odihnit și atent. Totuși, nu se întâmplă așa. Cea mai frumoasă, cursivă și eficientă mișcare izvorăște din memoria musculară antrenată și nu dintr-un proces cognitiv ce ne dă confortul aparent de a putea decide sau opri mișcarea. Și, mă mai întrebam atunci, unde se mai aplică acest lucru? Răspunsul mi l-am dat repede și a fost șocant de familiar pentru că exact pe acest principiu am clădit proiectul Academia 1,61: Performanțele maxime (în marea lor majoritate) se obțin atunci când ieșim (sau suntem scoși) din sfera noastră de confort.

Mi-am amintit de un filmuleț pe care l-am făcut acum câțiva ani despre Fănel, un individ care nu crește cât timp se învârte între cele ce îi sunt familiare, sigure și obișnuite. Fănel, speriat să experimenteze lucruri noi sau să se pună în situații neobișnuite, fără să vrea să tragă de el însuși, nu se dezvoltă și nu crește decât atunci când iese (sau se lasă scos) din sfera sa de confort. Și acolo, afară din sfera sa de confort, se întâmplă adevăratele minuni.

Reducând la cotidianul obișnuit mi-am dat seama că în spatele fiecărui progres pe care l-am făcut vreodată a stat în mod obligatoriu o astfel de ieșire din sfera de confort. Am învățat la școală și în facultate doar când perspectiva examenului îmi crea un disconfort prin emoția creată. Am învățat să schiez din frustrarea de a nu mă putea bucura de pârtii și de zăpadă. Am învățat să conduc din nevoia de a mă deplasa repede. Am învățat să mă descurc singur în sălbăticie din frica de nu mă găsi într-o situație limită în care să nu știu ce să fac. De fiecare dată a fost ceva ce m-a scos din sfera mea de confort și m-a motivat să cresc și să învăț ceva nou. Iar de multe ori capul a stat în drum.

Acesta este și motivul pentru care nu cred că poți învăța repede să schiezi dacă stai cu instructorul pe pârtie două ore și apoi bei vin fiert sau stai în cabană. De aceea, metoda mea este să stau pe pârtie cu cursanții toată ziua (sau măcar până spun ei că s-au săturat) și să le dau toate șansele să ajungă suficient de obosiți încât capul cognitiv să adoarmă și să se creeze creșterea (și progresul) de care au nevoie. Și de aia îi facem noi pe participanți să schieze după doar trei zile. De aia, și pentru că suntem imbecili și alegem să nu îi facem clienți captivi și să-i târâm în șapte tabere cu promisiunea unui stil exceptional în timp ce îi mulgem de bani. Așa obținem noi maximum de creștere în cel mai scurt timp: ieșind din cabană (sfera de confort) și așteptând răbdători creșterea.

Ceea ce mă lasă astăzi cu trei întrebări: Putem fi conștienți de propria noastră zonă de confort? Dacă da, sfera voastră de confort până unde se întinde acum? Iar, dacă ține doar de noi să creăm contexte în care suntem scoși din sfera de confort, de ce nu o facem mai des?

Debriefing dupa tragedii – ce ar fi trebuit să învățăm din asta?

În cadrul programelor pe care le organizez mai nou, la sfârșit, invariabil facem “DEBRIEFING”. Pe românește, este vorba de o discuție (mai mult sau mai puțin interactivă) în cadrul căreia tragem concluzii și conștientizăm ce am învățat sau ce ar fi trebuit să învățăm din experiențele pe care tocmai le-am avut.

IMG_0096Mă uit în jur, văd diverse comportamente și intuiesc diverse concluzii, unele bune, argumentate și fundamentate, sau  altele puerile și fără miză, doar ventilări ale trăirilor puternice. Nu sunt străin de ele. Și eu le simt. Am avut prieteni, cunoștințe și foști colegi care au murit în incendiu. Alături de unul chiar am copilărit (chiar dacă viața ne-a pus pe drumuri separate). Am prieteni și în Paris. Ei sunt toți bine. Înțeleg pornirea de a ne arăta solidaritatea. Înțeleg furia pe sistem și pe autorități. Înțeleg dorința de schimbare. Nu înțeleg la ce ajută schimbarea pozei de la profil pe facebook. Nu înțeleg de ce aparent uităm de esență și ne lansăm în argumentații și atacuri către politic, către biserică, Uniunea Europeană, situația geopolitică, sistemul medical, acestea parcă devenind mai importante decât tragediile în sine. Sigur, împărtășesc aceleași frustrări despre subiectele de mai sus dar este asta esența? Asta trebuia să învățăm din cele întâmplate? Că ISIS este rău, că popii sunt opaci și nesimțiți, că avizele se iau pe șpagă, că prea puțini respectă legea, că este multă corupție și indolență, că sistemul sanitar nu este ce ar trebui să fie?

Nu înțeleg de ce nu ne punem mai des întrebarea „EU CU CE POT SĂ AJUT” sau măcar „EU CE POT SĂ FAC?” Real, cu ce poți să ajuți? Poza de profil de pe facebook nu ajută pe nimeni. Nici mesajele lacrimogene. Să donezi sânge pare o idee mult mai bună. Dar nu neapărat acum, în pragul tragediei. Peste o lună, peste șase luni, atunci când lumea a uitat. Să întrebi de avize și de calificări pare o idee și mai bună. Să te uiți în jur. Să deschizi ochii. Să nu fii o oaie.

Săptămâna trecută, chiar înainte de plecarea într-o tabără, o mămică ne-a scris un mesaj destul de abrupt în care ne cerea să îi arătăm actele, identificările și calificările noastre. Nu aveam nimic de ascuns dar m-a enervat tonul și atitudinea de „Hai, ghiozdanul la control!” Apoi, după un minut de efort neuronal, mi-am dat seama că are dreptate. Mi se pare foarte normal să întrebăm de avize, calificări și acte. Mi se pare o atitudine corectă și, mai ales, sănătoasă. Mai ales că plecam o săptămână să am grijă de copilul ei. I-am pus într-un dosar ce a cerut, l-a răsfoit la plecare, a fost satisfăcută și totul a mers strună. Apoi, plecând de aici, m-am întrebat ce am mai învățat sau ce ar fi trebuit să învățăm din tragediile din ultimul timp. Dacă tragedia de la Colectiv ne-a învățat să punem întrebări, să cercetăm și să ne asigurăm că lucrăm cu profesioniști, atunci tot e ceva.

Pe de altă parte, oare ne-am întrebat ce să facem în caz de urgență (incendiu, cutremur, explozie, calamitate etc.), sau ne preocupăm mai mult de Ponta și de declarațiile Preafericitului?

Haideți să considerăm următorul scenariu de coșmar: Suntem la metrou, în Piața Victoriei 2, pe peron. În jurul nostru sunt aproximativ 1500 de persoane. Doar e oră de vârf… Un Gică Contra detonează un dispozitiv exploziv (eventual și incendiar). Și se face mult fum și niște limbi mari de foc se ridică în mijlocul peronului. Începe să ardă și o garnitură de metrou tocmai oprită în stație. De altfel, acesta era și dezideratul, pentru un număr cât mai mare de victime. Ce facem? Poate exagerez și nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva, dar întrebarea rămâne: Într-o astfel de situație (sau una similara) ce facem?

Trebuie spus că metroul din București este proiectat cu atenție și se respectă destul de bine normele de incendiu (sau măcar cele de la data proiectării). Deci, dacă murim sau suntem arși la evacuare, nu prea mai avem în cine să dăm că a luat șpagă și nu a respectat normele. Sunt prevăzute suficiente fluxuri pentru evacuarea persoanelor de pe peron dar ce facem cu busculada?

Cred că este important să NU murim în busculadă. Dacă încercăm să alergăm într-un maraton al morții alături de alte sute de oameni sunt șanse foarte mari să ne împiedicăm de un scaun, o treaptă sau altă persoană căzută și, apoi, după ce au trecut câteva sute de bocanci peste noi, sigur nu mai suntem întregi. Marile mase de oameni se deplasează ca apa curgătoare: vor trece peste un obstacol mic dar vor ocoli un obstacol mare (cum ar fi un stâlp). Deci soluția ar fi să ne lipim de un stâlp (sau alt obstacol mare și greu de mutat), să evaluăm situația și să acționăm cu cap. Apoi, ne putem deplasa în lungul unui perete de care ne putem sprijini.

O altă idee foarte bună ar fi să coborâm cât mai jos. Dacă spațiul se umple cu fum, gazele și aerul fierbinte se vor ridica în sus iar lângă podea va rămâne o zonă de câțiva centimetri de aer decent de respirat. Tot din acest motiv, să fugim pe scări în sus într-o structură ce arde este o idee foarte proastă.

Acum câțiva ani a fost un regretat incendiu într-un tren funicular din Kaprun. Era un fel de tren ce urca pe munte, printr-un tunel foarte înclinat. Incendiul s-a produs într-una din cabinele trenului când acesta era aproape de ieșirea superioară din tunel. Deși aproape toată lumea a reușit să iasă din tren direct în tunel, unii au decis să se evacueze în jos iar alții în sus. Tunelul a funcționat ca un coș de șemineu și toți cei ce au mers în sus au murit carbonizați. Cei ce au decis sa coboare au supraviețuit.

 În acest context, ne putem aminti de aerul cald pe care îl simțim că iese iarna cu presiune din gurile de metrou. Cum ar fi să fie un pic mai fierbinte?  Dar poate nu va fi cazul și va face față cu brio sistemul de desfumare (care la metrou ar trebui să existe). Eu, personal, aș prefera să încerc să mă salvez prin galeria de metrou având grija să nu ma electrocutez (și presupunând că nu se întrerupe alimentarea garniturilor cu curent așa cum ar fi procedura în caz de incendiu).

Un alt lucru pe care publicul nu îl știe este că focul în spații închise se comportă altfel decât ne aștetăm. Noi știm cum arată focul de grătar pe care ne facem micii dar incendiul are puțin alte reguli. downloadUn curs (destul de sumar) pe care l-am făcut cu niște pompieri voluntari pe vremea când activam la Cercetași ne-a arătat că există un triunghi al focului. Cele trei laturi ale acestui triunghi sunt CĂLDURA, OXIGENUL și COMBUSTIBILUL. Dacă oricare din aceste laturi lipsește (sau este eliminată), focul nu există sau se stinge. Din același motiv, orice aport de oxigen proaspăt pe un foc mocnit (eventual într-un spațiu închis), va produce o răbufnire de multe ori violentă. Victime de la Colectiv povesteau că ieșiseră afară din incinta clubului când o flacără violentă le-a lovit în spate și le-a aprins părul. Era momentul când focul a primit oxigen suplimentar și a răbufnit. De aceea pompierii, când intervin, de cele mai multe ori sparg toate geamurile pentru a reduce riscul unor astfel de răbufniri când ei sunt înăuntru.

Pe aceeași tema, unui prieten i-a luat foc telefonul când el nu era în cameră. (Se pare că se mai întâmplă…) Telefonul a ars, a trecut prin birou (din material plastic) și a a căzut pe podea. A făcut foarte mult fum. Când a intrat în camera plină de fum, prietenul meu, cerebral și calculat, a pus mâna pe extictor și a avut grijă ca, până nu a identificat și a eliminat focul, să nu deschidă vreun geam (de frica unei răbufniri cu el înăuntru). Nu a fost cazul. Până la urmă era doar un telefon, dar a gândit! Ceea ce mă aduce la cel mai important aspect: Acela de a gândi și de a acționa, nu de a reacționa.

Cred că, dacă nu știm cum să acționăm, ar trebui să întrebăm. Ar trebui măcar să ne punem problema. Eu asta am învățat din dramele ce s-au tot întâmplat. Cred că este util să cerem și să întrebăm de acte și certificări. Cred că este important să ne punem probleme și să încercăm să găsim soluții la cât mai multe scenarii nedorite. În cel mai rău caz ne vom pune puțin mintea la contribuție și vom fi considerați paranoici sau puțin sonați. În cel mai bun caz, vom fi pregătiți. Cred că este important să mergem la cursuri (chiar și dacă sunt doar cele de prim ajutor pentru publicul larg), să ne informăm și să fim atenți la lumea ce ne înconjoară.

Asta nu va înseamna, însă, că vom putea supraviețui oricărei nenorociri. Poate vom avea ghinion și vom fi primii care vor primi un glonț în cap. Poate va cădea un ghiveci cu flori pe noi, de la etajul zece. Poate nu vom avea ce să facem. Dar poate, gândind corect, vom câștiga o șansă în plus.

Despre „chi” vs. „k”, PR, marketing si DEX

Sunt încurcat. Din nou. Cine mă ajută?

M-am contrat cu Anca pe o problemă și nu știu soluția. Nici nu știu sigur dacă am avut sau nu dreptate. Zilele trecute, Anca – partenera noastră care se ocupă (printre multe altele) de PR, marketing și vânzari – a venit să îmi spună că dorește să schimbe toată pagina de web și să nu mai scrie „SCHI” ci „SKI”. I-am spus că, dacă scriem în limba română, ar trebui să scriem „SCHI” căci cu K scriu alții, vorbitori de alte limbi, dar nu românii.

DEX-ul este de partea mea! Nu există „SKI” în DEX, DOOM, DEX online sau alte dicționare românești.

Anca mi-a explicat răbdătoare că în această perioadă trebuie să ne promovăm excursiile și cursurile de schi și ea are statistici google care arată cum că lumea cauta „SKI” și nu „SCHI”, ca toată lumea scrie „SKI”, că, dacă vrem să fim ușor de găsit, trebuie să venim în întâmpinarea participanților, să îi ajutăm să ne găsească și nu are așa mare importanță cum scriem.

Deci, principial vorbind, este vorba despre limba noastră versus vânzări.

Îmi amintesc vehemența cu care îi corectam anii trecuți  pe cei veniți din Grecia care mâncaseră „calAmar” (nu calmar cum ar fi fost corect). Le spuneam că au mâncat probabil și caracatiță, nu χταπόδι (sau „chtapodi” cum se spune în grecește). Altora le spuneam (sau le spun in continuare) ca nivelele sunt poloboace, nu planurile situate pe inaltimi diferite (corect – niveluri), că nu este „balastru”, ci balast, că sunt țevi, nu „țeve”, că nu există niciun U în moloz și nu mai vorbesc despre “decât” și „doar”. Mă enervează sluțirea limbii. Probabil este parte din natura mea compulsiv-obsesivă de a face ordine.

Tendința generală este de a încorpora mai devreme sau mai târziu aceste modificări ale formelor cuvintelor. Spre exemplu, în DEX-ul din 2009, cuvântul „calamar” a fost încorporat în fondul lexical. În 1998 nu exista. Deci port o luptă pierdută din start? Nu mă aștept să traducem (precum francezii) cuvinte ca mouse, computer, hard-disk, software, dar am tendința să mă agăț de forma corectă, validată de DEX a cuvintelor. Poate sunt învechit, poate sunt „grammar-nazi”, poate fac la rândul meu greșeli și nu știu de ele sau pur și simplu îmi scapă.

Totuși, întrebarea cred că este alta: între vânzări și exprimarea corectă cine ar trebui să câștige?

Sunt foarte multe situații similare și tendința generală este să câștige vânzările (sau mulțimea covârșitoare ce stabilește tendințele). În acest context, întrebarea devine (din punctul meu de vedere): Este asta o luptă ce merită dusă sau ar trebui să ne resemnăm și să ne lăsăm duși de val, să ne adaptăm lui și să nu inotăm împotriva curentului?

Până  la urmă, am fost de acord ca Anca să schimbe pagina de web așa cum a propus. Acum hai, aruncați cu ouă, oțet, roșii, varză, sau orice salată vă este la îndemână! (dar argumentat)

Puterea picăturii și exercițiul cu pietricele de la Visuri la Cheie

Este un proverb vechi care spune că picătură cu picatură se face lac.

Cred că așa este și cu gesturile mărunte dar alese cu grijă. Mă refer aici la exercițiile din rutina zilnică ce dau sens, măsură și valoare vieții noastre.

DSC_0559Când eram mic am citit o carte de călătorie despre Francis Chichester. Era un aviator și un marinar aventurier ce a reușit să fie primul om ce a circumnavigat globul, singur, pe un velier mic (numit Gipsy Moth IV), in 1966. Sir Chichester era un englez pe gustul meu. El povestea că în fiecare zi își punea masa, frumos, cu cuțit și furculiță și mânca civilizat, poate nu ca la curtea regală, dar, oricum, cât de civilizat putea. Asta in condițiile în care ar fi putut să țină timona cu o mână, în timp ce se îndopa eficient, direct dintr-o conservă de fasole deschisă pe punte cu cuțitul.

Totuși, el cheltuia mult timp pentru a-și pregăti masa și a fi conștient de gesturile sale. Ar fi fost mult mai comod să baloteze repede fasolea dar spunea că acest ritual era ancora sa în normalitate și în civilizație. Refuza să-și abandoneze manierele pentru că aceasta ar fi însemnat să nu mai fie el însuși și, astfel, moralul său ar fi avut de suferit prea tare.

Similare sunt toate micile tabieturi și ritualuri pe care ni le creăm. Ele dau măsură scurgerii timpului, ajung să facă parte din noi și, uneori, să ne definească. Eu, spre exemplu, de fiecare dată când mă întorc dintr-o tabără sau excursie, adun programele, hârtiuțele cadrului imaginar, indiciile, mesajele, tabelele, toată recuzita noastră și o așez cu grijă într-un plic pe care îl pun într-un dosar, în bibliotecă. Astăzi, am o bibliotecă plină de povești. Dă pe afară. Sunt povești făcute de noi cu și despre participanți, cu noi și cu tot ce am imaginat pentru fiecare tabără. Această bibliotecă plină de povești  a fost făcută cu fiecare plic, pe rând, iar astăzi vorbește despre ultimii patru ani minunati.

În mod similar, în penultimul episod din sezonul 2 de la Visuri la Cheie propuneam unei familii de fete foarte draguțe, un exercițiu zilnic cu patru vase de pietre. Cerința era simplă: la sfârșitul fiecărei zile, fiecare locuitoare a casei pe care tocmai o renovasem urma să-și evalueze ziua și să arunce într-un vas mare și transparent o piatră, în funcție de cum a fost ziua sa: o piatră albă pentru o zi bună, o piatră roșie pentru o zi obișnuită și o piatră neagră pentru o zi mai neagră.  Este un ritual ce ajunge să facă parte din rutina zilnică, să te definească și, la sfârșitul anului, să producă un rezultat vizibil, vizual și ușor de evaluat: cum a fost anul întregii familii.

Sper ca la anul, pe vremea asta, să primesc o poză cu un vas plin de pietre, iar majoritatea acestora să fie albe.

Cred că, uneori este foarte util să ne lăsăm timp să ne bucurăm de o masă frumoasă, de o amintire, de o cană de ceai sau de un borcan plin de pietre.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén