Noi l-am distrus. Din dorinta de a pune piciorul pe “cel mai” inalt varf, acolo unde a fost “cel mai” tare alpinist, din dorinta confirmarii valorii noastre, noi (alpinistii) am lovit Everestul cu tavalugul globalizarii si l-am distrus.

20090424-IMG_3529

Am fost acolo in toamna anului 2007 si am povestit despre asta aici . Nu am fost pe Vf. Everest ci numai pana la tabara de baza. Drumetia noastra in zona nu era o expeditie ci doar atat: o drumetie putin mai lunga si mai inalta.

M-am intors in primavara lui 2009, alaturi de sotia mea si un prieten bun, atrasi de perspectiva unei ascensiuni de altitudine si am urcat pe un varf de 6200m (Imja Tse sau Island Peak) de langa Everest (nu pe Vf. Everest). Ca sa ajungem  acolo, am trecut din nou prin valea Khumbu pe care o mai vazusem si in 2007.

Si m-am ingrozit.

20090424-IMG_3583In decurs de un an si jumatate lucrurile se schimbasera dramatic. Copiii nu mai aveau uniforme asortate iesind de la scoala si nu se mai jucau cu animale in mijlocul drumului ci cerseau bani sau dulciuri si se bateau cu miscari din filme cu arte martiale, porterii nu mai aveau imbracaminte traditionala ci purtau tricouri cu Britney Spears si Tupac, toata lumea avea cate o antena parabolica tv si din orice cosmelie se auzeau telenovele indiene. Impresia mea este ca nici oamenii nu mai zambeau atat de des si nu mai erau atat de prietenosi si deschisi.

Noi am facut asta. Noi, turistii straini, care am adus bani in zona, care ne-am imbulzit sa punem piciorul pe niste varfuri ce au asociate niste cifre si inaltimi relative si, in goana noastra, am stricat echilibrul unui loc si unei comunitati. Sigur, odata iesiti de pe “autostrada” (poteca pietruita) ce duce spre Everest, lucrurile redevin asa cum erau inainte dar nu vor sta asa pentru mult timp.

Astfel, decizia autoritatilor nepaleze de a limita accesul turistilor pe varful Everest pentru a limita aglomeratia mi se pare o idee foarte buna. Acest comunicat spune ca nu vor mai primi permis de urcare (si asa relativ scump la aproximativ 30.000$) decat cei ce au urcat deja un varf de 6500m si in niciun caz minori foarte tineri, persoane cu dizabilitati, orbi sau persoane foarte in etate. De aici inteleg ca, mai nou, oricine are banul se duce pe Everest (sau este carat), face poza cu steagul, se intoarce acasa bucuros si are cu ce se lauda la prieteni (si de obicei la angajati). Asta daca nu moare pe drum de edem de altitudine. Ma intreb de ce nu este aceeasi situatie pe Makalu, Lhotse sau pe Cho Oyu… Poate pentru ca nu sunt “cei mai”?

Cred ca, din orgoliu si vanitate, am reusit sa distrugem un munte.

UPDATE:

Am vazut si filmul “Everest” ce ruleaza in aceasta perioada pe ecrane si pot spune ca mi-a placut foarte mult. Il recomand. Fiind pe jumatate documentar, se inscrie intre putinele filme despre munte ce nu m-au facut sa stramb din nas vazand acrobatii si cascadorii nerealiste sau solutii de tehnica alpina aberante. Ba dimpotriva, m-a tinut chircit in scaun si mi s-a parut ca a zugravit o imagine foarte realista cu privire la realitatile acelor locuri si mentalitatile celor ce decid sa urce spre varfurile inalte.