Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Nu am învățat nimic.

Nu am aer. Sunt pe spate, mâinile îmi sunt prinse deasupra capului în amestecătura de lemne și moloz, iar o grindă mare mă apasă pe piept. Ceva mă înțeapă la interior. Cred că mi-am rupt câteva coaste. Ochii mă ustură de la praf și am moloz în gură. Fiecare repirație doare și ustură pe gât, dar cel mai rău este că bucata mare de lemn de pe piept nu mă lasă să îmi umplu plămânii cu aer cât aș avea nevoie. Lângă mine a fost aruncat și strivit un semn de la ieșirea de urgență, iar în lumina sa verde văd lemnul mare de deasupra mea. Bucăți mici de moloz se rostogolesc pe lângă mine cu fiecare mișcare pe care o fac.

Am ieșit la o bere într-un bar din Centrul Vechi. Nu am mai fost acolo de ani de zile, dar prietenii mei au zis că știu un loc drăguț cu bere bună. M-am gândit că nu se va întâmpla nimic nasol tocmai acum. Cât puteam să stăm la o bere?

Am impresia că, de fiecare dată când expir, grinda coboară încă puțin și nu mai reușesc să îmi umplu plămânii la fel ca înainte. Simt disperarea claustrofobică urcând în mine ca un val pe care nu îl pot opri. Trebuie să ies de aici! Încep să mă zbat tare. Gâfâi dar îmi eliberez mâna stangă. Ceva nu e bine. Îmi aduc brațul în fața ochilor și văd că este rupt. Nici nu am simțit. Parcă mai am o articulație între cot și încheietură iar degetele sunt inerte. Mă sufoc. Grinda coboară mai jos.  Încă o gură de aer. Împing în lemn. Împing cu orice pot, cu pieptul, cu brațul ciung. Nu se mișcă. Privirea mi se împăienjenește. Poate o să vină cineva să mă salveze. Încă o gură de aer. Nu este suficient. Nu am aer.

Dacă până acum am fost mai ponderat, am scris mai tehnic, sau am povestit doar experiențe reale, trăite de mine și am postat sfaturi (zic eu) utile, au fost puțini interesați de ce povesteam despre situația clădirilor vechi din București (fie ele din Centrul Vechi sau nu). Poate, dacă postez o ficțiune macabră despre cum moare un amărât sub dărâmături, asta ridică câteva fire de păr de pe spatele cuiva. Poate cineva își imaginează cum ar fi să fie el strivit de grinda sub care își bea berea și iese din local. Poate, dacă scriu ”pâine și circ”, prinde mai bine și aud mai mulți.

dead-man-hand-rubble-earthquake-disaster-16898831După Colectiv nu am învățat nimic. Nu s-a schimbat aproape nimic. Localurile tot așa sunt, atitudinea pentru elementele de siguranță tot aia este, controalele tot de mântuială sunt făcute, iar păsuirea autorităților pentru ca patronii să ”intre în legalitate” este exact un naiv ”nu se va întâmpla nimic nasol tocmai acum”.

Înainte de Colectiv, prietenii mei mă luau peste picior când povesteam despre riscurile clădirilor vechi din București, sau, în cel mai bun caz, îmi dădeau dreptate, ridicau din umeri și își beau berea în continuare. Acum, după Colectiv, nu mai ridică din umeri, dar își beau berea în continuare, ca struțul care își vâră adânc capul în nisip. ”Nu se va întâmpla nimic nasol tocmai acum”.

O poveste reală: Acum mai mulți ani, eram cu un client ce avea un spațiu mare în Centrul Vechi, într-o clădire tip plombă, din 1931 (când nu se folosea beton armat ci doar cărămidă portantă cu planșeu din lemn). Spațiul său era la etaj, iar la parter era aproape gata un bar ce urma să se deschidă în următoarele zile. Clădirea avea trei inimi principale, portante, perpendiculare pe fațadă. În plus, mai avea un labirint de pereți de cărămidă, cu rol de compartimentare. Mergând prin clădirea veche, cu planurile în mână, îi spuneam beneficiarului ce ar putea să lărgească pentru a face loc meselor, barului, sau ringului de dans pe care voia să le amenajeze. Nu avea multe opțiuni și, oricum, îi explicasem că se va lăsa cu consolidări și cu o expertiză structurală temeinică. Dezamăgiți, dăm să plecăm când beneficiarul propune să vedem ce fac vecinii de sub el care mai aveau puțin și terminau amenajarea. Batem la ușă, muncitorii ne deschid larg ușile cu ziare în geam și ne intreabă mândri dacă ne place. Acolo, exact sub labirintul de pereți de cărămidă de la etajul susținut de un vechi planșeu cu grinzi de lemn, era un superb ”open-space generos” din care lipsea și o bucată semnificativă din peretele portant. Aproape am scăpat planurile din mână.

Le-am atras atenția că au dărâmat ziduri de rezistență. Mi-au răspuns senini ”Cum?! Noi nu am demolat nimic de rezistență, că nu am dat jos nimic din beton!” Le-am spus că puteau să dea jos toată casa că nu ar fi găsit beton.

Beneficiarul meu s-a făcut foc și pară, a amenințat cu cerul și pământul, a zis că, dacă nu consolidează structura, jar mănâncă,  iar proiectul  spațiului de la etaj a rămas în aer. Astăzi, barul de jos funcționează în continuare, iar eu nu am văzut consolidări la acea clădire.

 Când am scris acest articol despre Colectiv, cineva îmi bătea obrazul și îmi spunea că ar trebui să numesc public clădirile despre care știu că au probleme. Nevrând să încep să mă uit des peste umăr pentru că am stricat afacerea vreunui mafiot, sau să dau doar într-unii în timp ce despre alții nu știu, voi face chiar mai bine decât să numesc clădirile cu probleme: Voi explica după ce ar trebui să ne uităm noi, clienții, înainte să ieșim naibii din crâșma nesigură. Deci, iată:

Dacă bei bere și dansezi în Centrul Vechi, pe un planșeu cu structură din lemn, probabil că acesta are vreo 90 de ani, este uscat bine, iar la cutremur cade cu tine. La incendiu arde și apoi cade cu tine. (Iar clădirea nu are cum să aibă actele în ordine.)

Dacă stai în bar, la subsol, într-o clădire veche, și nu ai deasupra ta niște grinzi mari (imense) metalice, cel mai probabil că structura nu a fost consolidată, iar la un cutremur mai serios ai șanse mari să sfârșești strivit între casă și planetă.

Dacă, atunci când ai urcat la etaj să îți bei berea, ai folosit o scara îngustă, de lemn, nu este în regulă. Vezi dacă poți sări pe geam pentru că scara nu va mai fi o opțiune în caz de calamitate.

Dacă bei bere într-un spațiu mare cam cât apartamentul tău și nu vezi un loc unde, dacă întinzi mâinile în lateral și te rotești repede, nu lovești pe cineva, iar în acest spațiu nu este decât o singură cale de evacuare (lată cât o ușă normală), cel mai probabil spațiul este prea aglomerat. Ieși singur sau poți sta să te calce în picioare gloata panicată.

Dacă bei bere la subsol, într-o clădire veche și nu vezi nici tubulatură de ventilație ”d`aia mare și urâtă” și nici geamuri către exterior, atunci înseamnă că cel mai probabil nu există trape de desfumare și vei muri asfixiat de fumul unui eventual incendiu.

Am mai scris asta: Cadrele medicale care ne țin anual cursurile de prim-ajutor (la Academia 1,61) ne-au spus deschis că există un plan de intervenție în caz de cutremur peste 7.5 Richter cu spitale mobile la Universitate și în Parcul Izvor, pentru că din Centrul Vechi al Bucureștiului vor ieși victime de numărul zecilor de mii sau mai rău dacă este weekend.

Păi, nu ar fi mai simplu să prevenim decât să plănuim cum triem zeci de mii de victime?

Am avut prieteni și cunoștințe în Colectiv. Unii au scăpat, alții nu. Ar fi păcat să nu fi învățat chiar nimic după tragedia lor.

”Superman ar trebui să se mute în România pentru că poartă culorile tricolorului” – o poveste despre 1,61

”Superman ar trebui să se mute în România pentru că poartă culorile tricolorului!” Acesta este motivul pentru care am decis să pornesc un proiect educațional. Nu că ne poartă Superman tricolorul, ci genul acesta de răspunsuri.

20161201_150907Atunci când am decis să pun pe roate programul Academia 1,61, ajungeam la concluzia că tare mult mi-ar plăcea să îmi aduc și eu o minimă contribuție la o schimbare în bine a lumii în care trăiesc, iar pentru a face asta, cred că educația este un domeniu mult mai puternic decât arhitectura. Este suficient să ne uităm la răsunătorul eșec al lui Le Corbusier în Chandigarh ca să înțelegem că arhitectura este complementară, modificându-se în funcție de nivelul de educație al populației beneficiare. Invers, este tare greu de făcut educație prin arhitectură. Așa că m-am dus la sursă, am ales cea mai potrivită unealtă pentru a fi cât mai eficient în demersul generat de dorința de a îmbunătăți lumea din jurul meu: un program educațional.

Asta am încercat să inspire și numele. Mulți au întrebat de unde vine 1,61. Am auzit tot felul de variante:

”Este înălțimea ta?” Nu, eu am puțin mai mult…

”Este înălțimea media a copiilor care vin în tabere?” Nu, având în vedere că avem programe pentru copii începând de la cinci ani, cred că această cifră este semnificativ mai mică.

”Este adresa unde este sediul?” Nu, pentru că are virgulă, nu suntem în Harry Potter ca să existe peronul 9 și 3/4, iar sediul nostru este, de fapt, cam peste tot. Sediul social este la numărul 179, deci, nu.

”Este numărul participanților din tabără”. Nu, ne-ar fi destul de greu să plecăm la drum cu un copil și puțin peste jumătate din altul. De obicei, plecăm cu aproximativ 20 de participanți. Niciodată cu mai mulți.

Nicidecum. 1,61 este Phi, sau Numărul de Aur, sau Proporția de Aur. De fapt este 1,6103398874989484…..

Această proporție este unul din acele lucruri care parcă îți arată că tot universul are o profundă logică interioară. Practic, această proporție, studiată încă din antichitate, a fost identificată și folosită într-o multitudine de domenii, fiind asociată cu frumosul și echilibrul. Phi se regăsește în natură, în ritmul de creștere și de dispunere a semințelor pe plante, a crengilor copacilor, în ritmul înmulțirii unor animale, sau în proporția volutelor melcilor, în ritmul de creștere a cristalelor, a fost folosit intens în artă, arhitectură și muzică și a fost găsit chiar în proporția ADN-ului uman. Unii i-au atribuit chiar conotații divine.

Interpretarea mea este mai pragmatică și puțin mai tehnică: (Pentru cei care își pierd răbdarea ușor, săriți peste scrisul cu italice)

Deși nu există un algoritm universal pentru a dispune puncte echidistante pe o suprafață curbă, riglată sau sferică (cum ar fi o frunză), aplicarea Proporției de Aur dă o aproximare foarte bună. Astfel, planta care trebuie să dispună cât mai multe semințe pe frunza sa va aplica Proporția de Aur. La fel face și copacul și la fel fac multe animale. De aceea regăsim acest număr atât de des în natură. Tot de aceea ne-am învățat să îl recunoaștem la nivel inconștient și am început să îl integrăm în creațiile noastre. De aceea cărțile au (în majoritatea lor) o anumită proporție, foile de hârtie au o anumită proporție, ferestrele renașterii au o anumită formă, la fel ca ecranele televizoarelor, fotografiile sau picturile celebre. Unii s-au aventurat chiar să avanseze teoria cum  că ne plac fizionomiile în care regăsim Proporția de Aur.

Alții încercă să demonteze aceste teorii arătând că niciunul din aceste rapoarte nu este exact 1,61 ci doar se apropie destul de mult. Părerea mea este că, la fel cum termodinamica operează pe presupunerea existenței unui ”gaz ideal”, aplicând cu o marjă de eroare comportamentul acestuia la celelalte gaze, la fel ar trebui să vedem și Proporția de Aur, ca un raport natural spre care să tindem.

Și de aceea ne numim 1,61.

Spunem noi că suntem ”academie” pentru că suntem un proiect educațional și suntem ”1,61” pentru că încercăm să găsim Raportul de Aur în oricine. Sau măcar în cei care își doresc să și-l descopere.

Clubul Phi l-am creat având aceleași obiective, încercând să oferim ceva de făcut comunității care s-a filtrat și s-a strâns în jurul acestui proiect chiar și în lunile ploioase și nămoloase de primăvară și toamnă când nu putem nici merge la schi și nici merge la cățărat, la munte, la scufundări, la peșteri, sau cu bicicleta.

Sezonul acesta, la clubul Phi, am vorbit despre tehnici pe corzi, autoapărare, astronomie și dezbateri academice, în mai multe ateliere. La atelierul de dezbateri, unde am învățat despre argumente, sofisme, reguli de argumentație și retorică, ne-am gândit să nu propunem o temă plictisitoare de genul ”pro sau contra uniformei în școli” sau ”pro sau contra telefoanelor mobile la școală” ci una mai haioasă și mai pe gustul participanților: ”Batman vs Superman – cine să se mute în România”. Unii îl susțineau pe Batman și ceilalți pe Superman. Am auzit argumente din cele mai crețe, la care puțin probabil să mă fi gândit:

”Batman are mulți bani, o să intre în politică și va face ordine. O va face cu banii, ca politician, sau cu forța, daca va fi nevoie. El trebuie să se mute în România.” – copil de 10 ani

”Superman zboară și este mai rapid decât Batman care trebuie să se bazeze pe multe mijloace de transport (batmobil, batsub, batwing). Și mai consumă și benzină și poluează” – băiețel de 11 ani

”Da, dar Batman va cumpăra benzina și va ajuta economia.” – raspuns dat de o fată de 12 ani

”Superman face haos de fiecare dată când se luptă cu cineva. Batman mai puțin.”

”Pe Superman o să îl urmărească inamicii lui care sunt mai puternici decât ai lui Batman și o să ne facă orașele varză”.

”Superman este singur, pe când Batman are bani și poate să-și facă o echipă cu care să acopere toată țara” – copil de 10 ani

”Este nedrept să vină Superman în România pentru că el poate avea grijă de tot globul, nu doar de noi. Batman are grijă de câte un oraș și este mai potrivit să vină la noi” – fetiță de 12 ani

”Superman ne poartă deja tricolorul!”

Astea sunt răspunsuri 1,61.

Legat de mâini, pe muchie de cuțit

30% din cazurile de infertilitate au cauze necunoscute. Noi acolo suntem.

Primăvara abia a început, dar pe malul Bosforului este mai cald decât sunt eu obișnuit. Alerg, am căștile în urechi și multe gânduri în cap. Tocmai am trecut de kilometrul doisprezece. Ioana este la hotel și se odihnește. Cu o zi înainte, doctorii i-au implantat ultimul embrion. Aparent, ultima șansă. Mi-e frică să sper, dar îmi propun să mă relaxez și să iau fiecare zi pe rând. Nu îmi iese. Mă simt de parcă am mâinile legate. Măcar durerea alergării îmi mai atenuează anxietatea.

Încă am proaspătă în minte experiența de anul trecut. Eram stresat cu filmările, pe șantier, când Ioana m-a sunat să îmi spună că se prinsese unul din cei doi embrioni implantați. Apoi, eram stresat, pe șantier, când Ioana m-a sunat plângând, să vin acasă că ceva nu era în regulă. Apoi, eram la spital, telefonul meu suna isteric, iar oamenii de la celălalt capăt mă întrebau când vin cu planurile. Ioana a pierdut acea sarcină, eu am adus planurile la timp. Nu am întârziat nicio predare, încă din primii ani de facultate, dar atunci mi-am tras concluziile.

Ne-am adunat foarte greu curajul să mai încercăm o dată și mi-am propus ca de această dată să nu las munca să mă țină departe de Ioana și de a-i fi alături.

icsi-male-infertility-spermCâteva săptămâni mai târziu după alergarea mea pe malul Bosforului, stăteam amândoi pe canapea și ne logam în aplicația spitalului căutând emoționați rezultatul analizei hCG. Se deschide pagina, văd o cifră, cu roșu, din care nu înțeleg nimic, iar Ioana izbucnește brusc în lacrimi. ”Este bine!” Sperăm la tot ce e mai bine…

Alte câteva săptămâni mai târziu, gonesc spre spital, pe autostradă, cu 150 km/h. Ioana este întinsă în spate, schimonosită, cu contracții. Știu că la 16 săptămâni, fătul nu are nicio șansă. Din nou, mă simt legat de mâini, uitându-mă neputincios la un film pe care nu doresc să îl văd. La spital, Ioanei i se face un cerclaj și medicamente puternice reușesc să-i oprească contracțiile. Pentru moment.

Următoarele luni sunt grele. Ioana este, alternativ, ori țintuită la pat, ori internată în spital iar eu mă transform în asistentă personală, valet și bucătar. Învăț medicamente, doze, termeni medicali mai mult decât mi-aș fi dorit, monitorizez simptome și trebuie să iau decizii dificile. Orice zi plecat de acasă este cu mari emoții, care uneori declanșează contracții.

Promit să nu mai spun niciodată superior că o anumită problemă fizică ”este de la cap”, de parcă ar fi atât de simplu să o schimbăm și astfel nu ar exista, fiind doar în capul și în mintea posesorului. Nu pot să nu văd cum starea mentală influențează puternic fizicul. Și stăm cu frică, pe muchie de cuțit.

Încet, dozele cresc și, deși visam la început la o sarcină curată și fără medicamente, trebuie să accept că nu suntem nici măcar aproape de final și am ajuns la dozele maxime din prospect. Cum putem fi împăcați să luăm un medicament pe prospectul căruia scrie ”se va administra în sarcină dupa evaluarea raportului beneficiu matern/ risc fetal”? Sunt gelos pe cei care au parte de sarcini ușoare, pe bărbații care nici nu știu prea bine cu ce se mănâncă sarcina soției, pe femeile care își vântură burțile imense în parc și se plimbă aparent nepăsătoare.

La sfatul medicului, medicația începe să depășească ușor dozele de pe prospect.

Un coleg parașutist mă întreabă dacă merg la un stagiu. Îi spun că nu pot, că soția mea este însărcinată. Mă întreabă zâmbind arogant ”Așa, și tu ce faci? Tu cum contribui la asta?” Mă întreb atunci cam ce se va întâmpla dacă îi scot vreo trei dinți. Îi explic în două vorbe, dar mi-e clar că nu înțelege.

Pe 15 noiembrie stau și aștept pe un hol de spital. Ioana a intrat în operație. Mi-aș dori să pot face ceva dar sunt din nou cu mâinile legate și nu găsesc butonul de fast-forward pentru acest film.

Vine să mă caute o doctoriță drăguța și spune că vrea să-mi prezinte pe cineva. O întreb gâfâind și cu ochii mari dacă ”Este bine”. Abia câteva ore mai târziu îmi dau seama cât de imbecilă era întrebarea. Îmi povestește cu calm, în timp ce mă duce spre secția de neonatologie. Mă echipez din cap până în picioare, trec prin mai multe filtre, mă spăl pe mâini ca doctorii înainte de operație. Măcar aici este curat. Nici nu mă gândesc la cât de aberant este că am cumpărat acest gen de curățenie cu o grămadă de bani.

Intru printre incubatoare și îl văd prima dată pe Victor. Este bine! Nu va sta aici decât câteva zile. Respiră, mănâncă, este activ, este suficient de mare și de greu, este normal. Și apoi ridic ochii și văd copiii din celelalte incubatoare. Mi se pune un nod în stomac, îmi îngheață cuvintele pe buze și sunt convins că m-am schimbat la față. Mânuțele străvezii, abdomenele mici, multitudinea de tuburi și fire ce se termină într-un ghem de carne.

Am un prieten bun care are un copil născut la 800 de grame. Au stat două luni în spital, optimiști, curajoși, copilul a recuperat și acum e bine. Tocmai s-a înscris la Aikido. Deși am vorbit cu el în acea perioadă, până acum nu am înțeles prin ce a trecut. Nu aveam cum. Pentru mine erau doar niște cifre, doar o poveste. Oricât de aproape mi-aș fi dorit să-i fiu, nu l-am înțeles cu adevărat. Nici colegul meu care mă invita la stagiu nu avea de unde să înțeleagă.

Dacă am învățat ceva de aici este că poveștile sunt bune, sunt frumos de spus și de ascultat, dar empatia este altceva și de cele mai multe ori nu poate apărea fără a fi avut experiența în prealabil. Când am terminat cu emoțiile, mi-am sunat prietenul și mi-am cerut scuze.

Acum mă simt deja plecat la drum, cu biberoane, tetine, scutece și landouri după noi, având grijă de ghemotocul nostru, în noua noastră aventură, căutând un echilibru, legați de mâini, pe muchia noastră.

Răcnetul de lebădă mutantă al școlii românești

De ceva timp mi-am tot propus să scriu un articol despre școală. Prea tot bat eu monedă pe blog că educația este panaceul universal și că dacă vom avea mințile deschise și urechile destupate către educație, vom putea depăși orice problemă, dar m-am ferit să emit vreo părere despre educația de pe meleagurile noastre.

Am început de două ori să scriu articolul și de fiecare dată mi-am dat seama că o luam pe câmpii povestind despre ”de ce” este ”nașpa” școala românească. Sunt un produs al sistemului de învățământ românesc. Sunt PRO școală. Cred că ”școala vieții” nu este suficientă. Sunt PENTRU ideea de a face o facultate și pentru continuarea studiilor cât mai mult, în orice formă, dar nu simt că pot avea o părere suficent de argumentată și universal valabilă despre ”de ce” e nasoală școala la noi.

Așa că voi scrie despre ”ce” este nasol la școală la noi. Dacă am identificat problema, teoretic ar trebui să fim la jumătatea drumului spre a găsi o soluție.

creepyschoolÎn primul rând este mică cererea pentru acest produs în forma sa calitativă. Adică toată lumea dorește o hârtie, o diplomă care să le permită să facă ce vor ei și prea puțini doresc cu adevărat să afle ceva de dragul de a afla sau de dragul de a deveni mai instruiți. Când fac analize de tipologie comportamentală, de multe ori testele au un segment de valori motivaționale (adică ce lucruri îl motivează pe individul respectiv). Foarte puțini adulți au un factor motivațional teoretic mare. Cei mai mulți au un factor motivațional politic, economic sau regulator mult mai mare, în dauna celui teoretic. De aici și apetența pentru hârtiile care să confirme că am fost la cursurile de la care de fapt am chiulit și tot de aici și fabricile de diplome. Tot aici cred că este vorba și despre suficiența noastră caracteristică – inamicul de moarte al educației. Pe principiul pierdutului nostru proverb ”Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Despre asta am scris mult aici, aici și mai ales aici.

Prea multe studii și experimente au arătat că durata de concentrare medie la adulți nu trece de 20 de minute. La copii, această durată este mult mai scurtă. În aceste condiții, nu înțeleg de ce mai există profesori care mâzgălesc 50 de minute pe tabla, sau dictează continuu și se așteaptă ca elevii să rețină ceva. Dacă tot avem studii coerente, de ce păstrăm aceeași metodologie ca în anii 1900 toamna? Acum ceva timp, trecând (ca și cursant adult) printr-o altă instistuție educațională (de stat), observând metodele medievale și bășcălia de autobază, i-am propus șefului instituției să îi organizez gratuit cursuri serioase de formatori pentru corpul de instructori. A rămas că mă sună el…

Sunt prea multe teme. Am impresia că unii profesori își fac un punct de glorie din a da tone de teme și a nu ține cont de faptul că temele de la o materie se înmulțesc cu numărul materiilor, iar copilul devine instant corporatist ce stă după program, pontând zilnic șapte ore de școală și încă patru de teme. Eu văd în volumul temelor pentru acasă un indicator pentru impotența profesională a profesorului. Cred că rolul profesorului (presupunând că își cunoaște meseria) este să îi facă pe elevi să înțeleagă principiile materiei sale în timpul orei de curs, prin diversele metode de care dispune. Cred că pentru acasă sunt proiectele ce necesită sinteză dar asta este ceva destul de diferit de temele pe care le primesc azi copiii.

Programa este prea stufoasă la clase prea mici. Dintre toți prietenii mei, cred că sunt singurul pentru care a ajuns să aibă sens exercițiul de la matematică în care scriam ecuația de gradul trei ce se reprezenta grafic sub forma unui hiperboloid parabolic. Pentru restul, a fost o totală pierdere de timp. La polul opus, pentru mine, relațiile complicate de la chimie organică au rămas un tărâm ezoteric, căruia nu i-am găsit niciun sens sau aplicație până acum. Ideea este că este prea densă informația pentru nivelul general al elevilor și astfel se încurajează memorarea mecanică în dauna înțelegerii calitative.

Prea mulți oameni (adulți) ajung să spună lucruri de genul ”Mie mi-a plăcut româna pentru că am avut un profesor tare mișto.”; ”Eu am înțeles fizica pentru că tata este fizician și a știut cum să îmi explice”; ”Eu am urât istoria pentru că am avut o vită pe post de profesoară la gimnaziu”. Deci apetența elevilor pentru o materie sau alta ajunge să depindă de caracterul profesorului. De parcă ar fi o loterie: Ai noroc să dai peste un profesor bun, vei crește îndrăgind subiectul predat de el. Ai parte de un bou, vei ajunge să urăști acea materie deși poate că altfel ți s-ar fi potrivit mănușă. Înțeleg sistemul dar mi se pare profund nedrept și anormal.

Prea puțini oameni au noțiuni de cultură generală fundamentate în cele învățate în școală, ceea ce arată ineficiența sistemului. Nu este admisibil să fi terminat facultatea de arhitectură și să nu știi cum se montează un perete de gips-carton, să fii regizor, editor sau producător din media și să nu fi văzut ”Citizen Kane” sau ”Star Wars”, să fii economist și să nu fi citit Taleb sau Kahneman, să fii absolvent de geografie și să nu știi cum arată o crevasă sau o morenă . Mai degrabă, cultura noastră generală este creată de experiențele pe care le-am avut și de pasiunile pe care le avem, ceea ce indică o eficiență mult mai mare a educației nonformale în dauna celei formale. Totodată, indică o carență profundă a sistemului prin lipsa aplicațiilor practice din sistemul convențional de învățământ.

Prea mulți oameni ajung să lucreze în alte domenii decât cele în care s-au format, ceea ce indică inexistența sau ineficianța sistemului organizat de orientare profesională. Dacă ești economist și ai ajuns să faci mobilă, absolvent de litere și ai ajuns să faci montaj TV, zilier și ai ajuns să ai o firmă de construcții, sau arhitect și ai ajuns să păstorești un program educațional, înseamnă că făgașul pe care te-a așezat sistemul nu ți s-a potrivit. Bravo că ai avut norocul și puterea să alegi să ieși din acest făgaș și să faci ceva ce ți s-a potrivit mai bine, dar, totodată, trebuie remarcat că sistemul nu prea te-a ajutat să îți găsești drumul ce ți se potrivea ție. Eu, cel puțin, a trebuit să reiau ciclul de formare care să se potrivească cu noua direcție aleasă.

Deci, sistemul de învățământ românesc este ”nașpa”. Este pe moarte, se zvârcolește în agonie și răcnește oribil. Nu știu la ce altceva ne-am fi putut aștepta după ce ani la rând l-am sufocat strângându-l din ce în ce mai tare de gât, tăind salarii, legând profesorii de mâini și de picioare, umilindu-i cu atitudini de părinți supraprotectori dar cu tupeu, lăsând loc pentru lepre, invitând copiii la ”meditații”și având grijă să-l curățăm cât mai bine de oamenii valoroși.

Asta cred eu că este problema. De aici, încotro?

Cât costă etica?

Într-o toamnă, acum câțiva ani, împreună cu un prieten, am plecat să facem o tură mai lunguță cu bicicletele pe munte. Vreo 50 de km. Și urcuș, și coborâș. Prietenul meu era destul de puțin experimentat cu turele lungi, efort și anduranță. I-a fost greu dar, până la final, i-a plăcut. La urcare, înjura de toate cele. Înjura drumul, pe mine, bicicleta, ideea de a pleca la drum. La coborâre era mai bine.

Când am ajuns la cabană, prietenul meu era terminat. Mergea de parcă se întorsese de la război. Ne-am relaxat și, mândri de reușită și de o tură grea și adevărată, stăteam amândoi tolăniți pe câte o canapea, cu câte o bere în mână. Plecasem dimineață, la 6.00, iar acum soarele începuse să coboare. Și atunci, în acel moment de relaxare, m-am gândit să stric momentul și l-am întrebat:

”Pentru câți bani ai pleca acum să faci tura încă o dată?”

”Pfoai… Nici vorbă! Nu aș pleca!”

”Ei, pe bune? Adică dacă îți ofer un milion de euro nu ai pleca? Cu un milion de euro, te-ai aranjat pe viață…”

”Ba da… pentru atât aș pleca…”

”Păi, adică pentru cinci sute de mii nu ai pleca?” l-am întrebat având de gând să scad suma până la una care va reflecta prețul confortului său de moment.

”… ba da… și pentru cinci sute de mii aș pleca. Probabil și pentru o sută de mii aș pleca…”

Replică la care soția sa, auzind conversația, îi strigă hotărât din bucătărie:

”Pentru 500 de euro pleci ACUM!!!”

Am râs copios, dar am înțeles atunci că orice are un preț. Dacă relaxarea de moment și confortul prietenului meu aveau un preț (chiar unul destul de mic pentru soția sa), atunci cu siguranță că onoarea, etica și morala au și ele prețul lor. Și astfel, la fel ca atunci, la cabană, vin să stric și acest moment de relaxare superioară a celor care ne credem neîntinați, moraliști și critici în turnurile noastre de fildeș lustruit cu șmirghel de o etică impecabilă și întreb:

”Pentru câți bani ați face o porcărioară?” Nu una mare, una mică: o licitație servită, o taxă efemeră care să umple buzunarele cuiva, din care să rezulte un comision, o șpagă mică, ceva din care nu suferă un singur om ci care se răsfrânge foarte puțin asupra unui grup mare de oameni care nici măcar nu ajung să simtă țeapa decât în foarte mică măsură. Un furt de un leu din buzunarele tuturor oamenilor din țară. Pentru câți bani ar merita să vă sacrificați etica și onoarea? Care este prețul dacă știți că nu veți fi prinși sau trași la răspunedere? Cât costă etica? Putem pleca de la prețul vieții și bunăstării perpetue a celor dragi și să mergem în jos.

Hand shake with money

Probabil foarte mulți îmi vor răspunde vorbind despre dezvoltare durabilă și încredere. Pentru ei am altă poveste:

Am alt preieten care s-a apucat de agricultură. Era în primul lui an, avea nu-mai-știu-ce salată pe câmp care trebuia culeasă în următoarele zile și nu avea oameni. Așa că s-a dus la primăria locală să întrebe de unde poate să găsească oameni care să îi culeagă salata. Asta în condițiile în care în toată zona era o penurie de locuri de muncă și o sărăcie lucie.

Se simțea ca un adevărat binefăcător, un real Rockefeller de România care oferea slujbe băștinașilor și le ridica nivelul de trai spre un viitor luminos.

 I s-a spus foarte ferm că nu are șanse să găsească oameni disponibili pentru că ”tocmai s-au dat alocațiile pentru copii.” ”Așa, și?” ”Și sunt toți la birt, beți morți”.

A argumentat el că alocația se termină în trei zile și apoi, săptămâna următoare, nu o să mai aibă bani de bere, când nu va mai fi salată de cules, dar nimănui nu i-a păsat. I-au spus că săptămâna următoare probabil o să găsească oameni și nu le pasă lor acum de salata lui. Nici să-și facă ei vreun plan pentru săptămâna următoare nu le păsa. La birt, oamenii i-au explicat același lucru, dar mult mai colorat.

Și astfel, prietenul meu agricultor și-a tras concluzia despre mentalitatea dominantă și a început să-și planteze salata după programul alocațiilor copiilor.

Astfel, constatând că asta este mentalitatea dominantă a celor din birt, a celor care își cumpără un telefon de fiță deși nu au ce mânca, a celor care își iau o mașină scumpă deși nu au unde sta și aducând din nou în discuție întrebarea despre costul eticii și al onoarei fiecăruia, de ce ne mirăm de corupție? Știm că această combinație fatală de indolență și nepăsare, combinată cu prețul foarte mic al valorilor etice, rezultă în corupție, șpăgi și ”manevre” cu tupeu. De ce ne mai mirăm?

Dacă ați dat un răspuns la întrebarea cu roșu, de mai sus, foarte bine! Dacă nu, faceți un efort să nu fiți ipocriți și să dați unul (chiar dacă numai în gând) pentru că doar așa ne vom cunoaște limitele și vom conștientiza unde trebuie să împingem ca să creștem.

Eu cred că, oricare ar fi această limită, soluția este tot în educație. Dar asta este doar părerea mea.

Am un sac de lături. În capul cui să îl arunc?

 

”De ce băteați calul?”

”Păi am fost la târg cu frate-miu și am vândut și nu mi-a dat toți banii și a plecat”

 

În acest sfârșit de săptămână am fost cu bicicletele, în tabără, la o fermă de cai și am avut ocazia să mai învăț ceva foarte tare.

Am fost la o ”fermă – școală”, pe lângă Sibiu, unde Liviu – un tip foarte drăguț și glumeț – a pornit un proiect pe gustul meu: un proiect cu suflet și identitate. Liviu și soția lui au renunțat la viața de antreprenor sau corporatist în perpetuă fugă după bani și jucării de oameni mari (mașini, case, fițe concedii, telefoane și altele asemenea) și au decis să-și trăiască viața. Și-au lăsat afacerile în mâinile altora și și-au luat o fermă unde au început să salveze cai maltratați.

La ei am stat și acolo am organizat tabăra noastră de biciclete din acest an. Liviu are o grămadă de biciclete la fermă, dar pasiunea lui sunt caii.

Și ne povestea Liviu cum a salvat el primul cal. Se făcea că tocmai cumpărase ferma și era în mașină cu fetele lui când au trecut pe lângă doi localnici care băteau sălbatic o iapă. Ce este și mai trist este că, așa cum gazda noastră ne-a explicat, calul nu știe să scoată niciun sunet pentru durere. Englezul spune că ”they know no sound for pain”. Practic, stau și încasează fară să comenteze.

beating-a-dead-horseLiviu a coborât din mașină și i-a întrebat pe cei doi de ce bat calul. S-a iscat o discuție destul de haotică și, până la urmă, Liviu s-a oferit să cumpere calul. Totuși, după ce a luat căpăstrul în mână, când situația deja se dezamorsase și nervii se potoliseră, a mai pus o dată întrebarea:

”De ce băteați calul?”

”Păi am fost la târg cu frate-miu și am vândut și nu mi-a dat toți banii și a plecat”

”Bine, dar nu asta am întrebat. De ce băteați calul?”

”Nu auzi? Am fost la târg cu frati-miu și nu mi-a dat banii.”

”Da, dar ce aveați cu calul?”

La care localnicul, încruntat și nedumerit, răspunde

”Păi ce ai fi vrut? Să îl bat pe frati-miu?”

M-am amuzat. Apoi, am încercat să găsesc morala acestei povești. Este foarte simplu să râzi și să îl etichetezi superficial pe protagonist ca ”doar un prost” și astfel să nu găsești nimic de învățat de aici. Totuși, cred că este important de înțeles care este mecanismul din spatele acestei judecăți oricât de strâmbă ar fi.

Cred că la fel judecăm cei mai mulți dintre noi. Suntem nervoși, supărați, furioși, frustrați și ne răzbunăm pe cei pe care îi găsim în jurul nostru. Ba mai mult, dacă am primit o insultă sau suportăm o aparentă nedreptate din partea cuiva, ne grăbim să o dăm mai departe. De parcă, în trafic, am avea portbagajul plin de proverbiala carne pe care ne grăbim să o pasăm cu dobândă celui care ne-a greșit nouă, ca nu cumva să se împută la noi în portbagaj.

food22n-2-webEu, de obicei, sparg câte ceva. Am rupt o masă, o ușă, câteva geamuri, un monitor, un mobil și două imprimante (cu sabia de lemn). Știu că sunt un animal. Când mă calmez, știu că masa, geamul sau monitorul nu au avut nicio vină. Imprimantele și-au meritat-o. Dar restul nu. Și apoi mai trebuie să fac și curat, sau să repar ce am stricat.

Sunt sigur că este mai simplu să verși sacul de lături în capul unei terțe persoane ca să nu fii forțat să suporți tu consecințele. Speri că îl va înghiți fără să scoată vreun sunet, iar tu nu va trebui să faci curat, dar cred că asta demonstrează doar lașitate și nivelul de inteligență emoțională a unei adolescente debusolate în care tropăie hormonii.

De curând, Dragoș Bucur, alături de o echipă care pare tare drăguță, a lansat filmul independent ”Două Lozuri”. Și acest proiect pare unul de suflet, cu identitate, energie și chef. Ulterior, un tip supărat pe un actor secundar din distribuție și-a mobilizat toți prietenii să scadă artificial ratingul filmului, lovind astfel în toată echipa, căutând să bată calul pentru problema pe care a avut-o el în târg.

Cu altă ocazie, o cunoștință îmi povestea mândră cum, pentru că un vecin i-a zgâriat mașina, a ieșit la două noaptea și a zgâriat toate mașinile din parcare.

Era un banc cu diavolul care se lăuda că nu trebuie să pună paznici la cazanul cu rahat în care fierb românii pentru că, oricând încearcă vreunul să iasă, ceilalți îl trag înapoi. Cred că, până când nu vom găsi o metodă să punem jos sacii cu lături, va trebui să fierbem toți în cazanul cu rahat și să ne batem mai departe caii.

Foto credit: https://my.actionagainsthunger.org/fundraise?fcid=314339

Page 1 of 10

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén