Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Artele marțiale de contact câștigă lupta, Aikido câștigă războiul

”Sunt curios ce părere ai despre Aikido…”

Unul dintre interlocutorii mei, cu experiență mare în kickboxing, ridică o sprânceană anticipând conflictul și, probabil, aceeași luptă fără rezultat în care două părți se bat pentru a demonstra că arta marțială pe care o practică fiecare este cea mai tare și eficientă. De data asta este Aikido vs. Kickbox

”Păi, nu este real. Aikido nu este real!” Îmi răspunde hotarât, așteptând să retaliez și să-i contrazic atacul. Antrenorul său urmărește discuția atent dar relaxat din scaunul de lângă mine. Tibi are și mai multă experiență, este un antrenor extrem de dedicat, pluridisciplinar, competent și cu rezultate foarte bune.

”Așa este! Aikido nu este real. Aikido este o metaforă.” Răspund eu.

Dezechilibru total. Interlocutorul meu ezită. Se aștepta să atac și, în loc de asta, i-am dat dreptate. Tibi zâmbește.  Îmi aleg cu grijă cuvintele (și strategia) ca să câștig războiul:

”Personal nu consider că au dreptate cei ce susțin că Aikido este aplicabil ca atare într-o luptă reală, poate pe stradă, sau chiar în ring. Eu consider că aikido este o metaforă fantastic de puternică despre managementul de conflict. La fel ca jocul de Go (considerat artă marțială) sau jocul de Șah (considerat sport), Aikido este o artă marțială care este extrem de puternică și de eficientă atunci când vine vorba de gestionarea conflictului.

Ca să dau  un exemplu: Dintre țările implicate în Al Doilea Război Mondial, ce țară a ieșit cel mai bine din punct de vedere al raportului dintre resursele investite versus câștigurile și beneficiile obținute la sfârșitul conflictului?”

”Rusia…”

”După ce Hitler a invadat cam un sfert din țară și au investit atâtea resurse ajungând să se lupte un an de zile pe Stalingrad? Greu de crezut…”

Tibi continuă să zâmbească și intră în joc. Deja nu mai este o luptă, este un joc. De Go. Sau de Aikido.

”Statele Unite” Răspunde Tibi.

”Acesta este cel mai comun răspuns la care ne gândim. SUA a investit fantastic de multe resurse. A și câștigat multe după Război, dar raportul dintre investiții și beneficii nu este nici pe departe la fel de bun ca al Elveției.

Elveția a investit relativ puține resurse, a rămas neutră iar la sfârșit avea banii tuturor. Până atunci, Elveția a stat aproape de adversar, s-a ferit, a fost fermă atunci când trebuia, și-a păstrat echilibrul, a fost flexibilă, s-a repoziționat repede, a dansat și a rămas în picioare. Elveția a aplicat un Aikido fenomenal. Kickboxul cel mai probabil câștigă o bătălie, iar Aikido cel mai probabil câștigă războiul”.

Interlocutorul meu inițial s-a dus să-și ia o bere și am rămas cu Tibi să am o discuție superbă, prietenească, despre diversele obiective ale diferitelor stiluri de arte marțiale și cum putem învăța cât mai mult din acestea. Războiul s-a terminat.

Tim Minchin – un comediant și poet extrem de bine titrat spunea că ”Most of society is kept alive by a failure to acknowledge nuance. We tend to generate false dichotomies and then try to argue one point using two entirely different sets of assumptions. Like two tennis players trying to win a match by hitting beautifully executed shots from either end of separate tennis courts.”

Exact așa decurg cele mai multe discuții despre ”Care artă marțială este cea mai bună?”. De parcă este o întrebare binară ce necesită aplicarea uneia dintre doar două etichete disponibile: BUNĂ sau PROASTĂ. Nuanța constă în a continua întrebarea cu o alta: ”Bună la ce?” Și chiar și atunci vor exista o puzderie de răspunsuri și nuanțe pentru că diversele stiluri de luptă și arte marțiale se dispun pe câte o plajă neliniară pe fiecare dintre valențele căutate. 

Mai mult, genul acesta de întrebare, de demers, de luptă pe care am văzut-o de atâtea ori între cei ce dezbat și argumentează că arta marțială (sau sportul, mașina, profesia, casa etc.) pe care o practică sau o susțin este cea mai tare este poate una dintre cele mai mari bariere în calea progresului și înțelegerii noastre. Sursa războaielor. Și totul pleacă de la orgoliu și de la individualitate:

Ce unealtă este mai bună, o șurubelniță sau un ciocan? Răspunsul ține de obiectivul pe care îl urmărim, care poate fi diferit în funcție de fiecare dintre noi. La fel este și în cazul sportului preferat, a mașinii, a profesiei etc. la fel este și în cazul artei marțiale pe care alegem să o practicăm. Vrem cupe și medalii? Vrem să știm cum să ne batem cu bodyguarzii din club? Vrem să devenim soldați? Vrem să învățăm cum să gestionăm eficient un conflict? Sunt obiective diferite, potrivite pentru oameni diferiți, cu dorințe diferite.

Și, de fapt, aici este Cuiul lui Pepelea: Suntem diferiți și este OK. Ne dorim lucruri diferite, și este OK. Avem obiective diferite și nu trebuie decât să ni le definim corect și rațional. Apoi, ca să ne înțelegem și să nu trebuiască să luptăm din nou și din nou în același război, ar trebui să acceptăm că alții au alte obiective decât noi. Și este OK.

Asta pentru că într-un război, de fapt, nu există câștigători. Doar perdanți pe diferite niveluri.

Educația la supraviețuire

De ce ne ducem la școală? De ce vrem să mergem la facultate? Pare o întrebare tâmpită dar cred că ar trebui pusă. Altfel, dacă nu definim clar obiectivele înainte să ne avântăm să investim timp, bani și energie într-un demers, de unde știm că vom obține ce vrem din acesta?

Într-una din cărțile pe care le-am citit în ultima perioadă era o poveste drăguță despre o tradiție de familie a cărei origine nu o mai cunoștea nimeni. Se făcea că, de Ziua Recunoștinței, această familie avea o tradiție să masacreze într-un anumit fel săraca zburătoare (curcanul sau rața) înainte de a o pune la cuptor. Îi tăiau picioarele și le așezau la cap sau în altă parte a corpului, într-un mod unic și contraintuitiv din punct de vedere biologic. Faza tare era că nimeni nu mai știa de ce există această tradiție în familia lor: Fata, care abia învăța tradiția (și să gătească), o întreabă pe mamă, mama ridică din umeri și întreabă bunica, iar bunica ajunge să se prindă că nu a mânat-o niciodată curiozitatea să afle originea tradiției așa că se duce la străbunică și o întreabă de ce au în familie acest obicei care s-a păstrat atâția ani. Străbunica ridică ochii apăsați de zecile de ani trăiți și răspunde senină ”Păi, când eram tânără aveam o singură tavă pentru cuptor și era prea mică pentru ca să încapă toată pasărea în ea. Așa că-i tăiam picioarele.” Evident, familia avea de mulți ani tăvi suficient de mari, dar nimeni nu s-a obosit să întrebe dacă mai are sens să masacreze păsăroiul.

Așa că mă obosesc eu acum să întreb:

Oare de ce mergem în aceste vremuri la școală? Ce obiectiv urmărim? Vrem o diplomă? Vrem oportunitatea de a accesa o slujbă bine plătită? Vrem să învățăm ceva anume? Dacă da, ce? Vrem educație?

Știm cu toții de ce mergeam acum 50 de ani la școală: ne deschidea mintea, ne forma tenacitatea, abilitatea de a învăța, gândirea critică, memoria, cultura generală, educația și ne deschidea o grămadă de oportunități care erau altfel inaccesibile.

Dar astăzi lucrurile nu mai stau la fel:

Vrem o diplomă? La câte cursuri superficiale, facultăți dubioase și fabrici de diplome sunt pe toate drumurile, mai apreciază vreun angajator doar o diplomă? În ultima vreme criteriile de angajare au migrat din ce în ce mai mult pe referințe, experiență, atitudine și altele asemenea. Diploma rămâne din ce în ce mai mult o cerință legală sau un motiv de a o înrăma frumos și a te lăuda. Cerința legală este legitimă de altfel, dar pare din ce în ce mai mult golită de conținut. Fără această cerință am avea mulți ”dentiști” care ar repara dinți după ureche… deși… nu a fost un astfel de scandal destul de recent?

Deci angajatorii se uită din ce în ce mai puțin la diplomă și mai mult pe Linkedin, și nu prea mai avem unde să ne lăudăm cu diplome înrămate. Mie mai degrabă îmi vine să mă laud cu poze din călătorii, cu echipa de instructori sau cu practicanții de la Aikido decât cu teancul meu de diplome ce stă și adună praf într-un biblioraft.

Atunci, poate investim în educație pentru că vrem să dobândim abilități de memorare, cultură generală, determinare și gândire critică. Prima poate fi destul de perimată în momentul în care avem Google și Wikipedia în buzunar. Celelalte sunt competențe încă importante dar, oare, sunt acestea competențe susținute suficient de sistemul educațional actual? Se regăsesc acestea printre obiectivele principale ale actualului sistem de învățământ? Simțiți că ar fi? Sau, poate, încă tăiem picioarele curcanului pentru că așa ne-a spus mama?

Sistemul educațional finlandez a descoperit printre primele că nonformal, experiențial, complementar sistemului educațional formal, afară, în curte, în tabără, copiii își dezvoltă mai repede gândirea critică, abilitatea de a face strategii și ceea ce numim astăzi soft-skills. Mai mult, din punct de vedere al procesului de învățare și al beneficiilor educaționale, nu este o foarte mare diferență între o săptămână de matematică sau una de alpinism și tehnici montane de iarnă. Știu, comparația este extremă dar, dacă ne gândim, creierul copilului operează cu formulele matematice la fel cum operează cu echipamentul tehnic de alpinism: se aplică pe rând o formulă, un algoritm, un calcul, la fel ca atunci când înțelegem ce ham să folosim, ce coborâtor să folosim, ce nod și care este algoritmul de asigurare. Este același proces, același principiu. Mai mult, în ambele cazuri se testează și dezvoltă determinarea, răbdarea, imaginația, abilitatea de memorare sau capacitatea de a face sinteză și gândirea critică. Există și diferențe evidente: matematica se dă la Bac, iar săptămâna de alpinism este distractivă și o faci alături de prieteni care se distrează alături de tine.

Acum, dacă sisteme educaționale de top din toată lumea au descoperit că tava de cuptor nonformală este mai eficientă, oare nu ar trebui să ne întrebăm de ce încă tăiem picioarele curcanului? Acum, că avem grămezi de opțiuni educaționale în jurul nostru, ce fel de tavă de cuptor ar trebui (sau avem nevoie) să cumpărăm?

(Dacă ați ajuns să citiți până aici, probabil vă întrebați dacă am innebunit și am ajuns să sugerez că ar trebui să renunțăm la școală pentru a sta numai în tabere, făcând alpinism de iarnă, de vară, învățând supraviețuire și lăsând ”școala vieții” și a muntelui să substituie o facultate bună. Dacă nu ați ajuns să vă întrebați asta, atunci vă felicit pentru că ați detectat nuanța din acest articol. Dacă vă pregătiți să aruncați cu ouă, atunci ar trebui să precizez că aceste soluții aplicate, nonformale și experiențiale ar trebui să vină complementar celor formale, care aduc structură, analiză și înțelegerea profundă a principiilor învățate. Discuția este despre ponderea acestora în alegerile educaționale pe care le facem și nu, nu este o alegere binară. Dar puteți arunca oricum și cu ouă.)

Deci, voi de ce vă duceți la școală?

Ce nu (prea) știm despre cum va fi școala după sărbători

Din nou a venit acea perioadă a anului. Sărbătorile vin și, ca de obicei, înaintea acestora stresul urcă la cote maxime. Trebuie să cumpărăm cadouri, să facem planuri, să cumpărăm brad, să facem curat în casă, să terminăm ce avem de făcut la birou, mai este și pandemie, trebuie să și gătim, este aglomerat peste tot, este frig afară și vremea este mizerabilă. Parcă ne-am dori să aibă ziua mai mult de 24 de ore.

Da, știu, Crăciunul este despre familie și despre a fi împreună, să cântăm colinde în jurul bradului, să mergem la biserică, să dăm cadouri și să ne amețim cu băuturi fine. Sau așa ar trebui să fie. Dar, pe bune, care adult responsabil, cu familie și toate grijile astea pe cap nu se stresează în această perioadă? Au făcut chiar și o reclamă la KFC în care toată familia halește grobian o găleată cu pui în jurul schimbătorului de viteze al mașinii în care stau înghesuiți.

Pentru cei mai mulți dintre noi, în această perioadă, viața se termină cu beția de anul nou. Apoi, Dumnezeu cu mila. Este normal… Este perfect explicabil: Când mintea noastră operează cu atât de multe repere, orizontul de timp pe care îl percepem se restrânge până la ultimul reper important. Efectiv nu mai avem energie să planificăm ceva după acest moment.

Iar cu programul școlii copiilor se întâmplă exact același lucru. Sigur, nu ne ajută nici multele schimbări, reprogramări și răsuciri ale vacanțelor, nu ne ajută nici restricțiile, pandemia, jocul de-a alba-neagra  cu școala online sau valurile de infectări. Totul este difuz și greu de anticipat.

Așa că, iată, Academia 1,61 vă sare în ajutor: Vă vom spune exact când și care sunt perioadele în care copiii vor avea vacanță (dacă nu se mai schimbă din nou ceva între timp) și, poate, vă vom da niște idei de cadouri. Asta pentru că mulți dintre cei cu care am vorbit în ultima vreme nu păreau să fie la curent cu noile modificări ale vacanțelor.

Mai întâi, este important de remarcat că ultima zi de școală din acest an va fi 23 decembrie (adică chiar cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului). Este minunat, știu…

Apoi, copiii se vor întoarce la școală pe 3 ianuarie 2022, ușor obosiți și chiauni după petrecerile de anul nou. Tot atunci, cei care nu au făcut-o până acum, vor da tezele și li se vor închide mediile. La fel de minunat…

Iar primul semestru al acestui an se va încheia apoteotic pe 14 ianuarie… pentru două zile. Adică, practic, primul semestru se încheie pe 14 ianuarie iar cel de-al doilea începe după weekend, pe 17 ianuarie. Copiii au intre semestre o binemeritată vacanță de un weekend. Cel mai minunat…

Noi în această perioadă organizăm o nouă tabără de aventură, în zăpadă, la o cabană cochetă și tradițională, cum puține au mai rămas în România. Dacă încă nu știți ce să-i cereți lui Moș Crăciun, asta poate fi o soluție salvatoare. Facem chiar și un voucher festiv ca să arate bine sub brad.

Mai avem și două weekenduri la schi pentru copiii care vor să învețe tainele alunecării pe zăpadă. Sunt doar de weekend pentru că au școală și am ales o pârtie mai puțin cunoscută ca să nu avem parte de aglomerația și măcelul care va fi pe Valea Prahovei.

Apoi, copiii vor merge la școală (sperăm că chiar vor merge fizic la școală) până pe 15 aprilie. Adică trei luni… sperăm. Atunci vor lua vacanță de Paști, două săptămâni și puțin, până pe 1 mai. În această vacanță vom sărbători și Paștele Catolic și Paștele Ortodox.

Pentru această vacanță am pregătit patru tabere ca să fie pe toate gusturile. Avem o tabără de schi în Austria, pe ghețar, în Stubai, avem o tabără de gătit, una cu tematică Minecraft și una cu profil militar, Bootcamp de nivel 1.

După vacanța de Paști, copiii vor merge la școală încă aproape o lună și jumătate, până pe 11 iunie când va începe vacanța de vară. Asta dacă nu se mai schimbă altceva…

Astfel, lumea nu pare că se va termina pe 1 ianuarie, iar noi vă stăm în continuare alături ca să vă oferim experiențe memorabile, educative, în siguranță, care să vă facă să uitați de pandemie, de stres și de letargia care ne-a cuprins pe toți.

O proptea pentru Visuri

Uneori, o experiență lasă în noi o impresie mult mai valoroasă decât un teanc de cărți și teorii.

Acum câteva săptămâni am fost invitați de echipa Visuri la Cheie să facilităm o astfel de experiență pentru echipa de arhitecți conduși de Dragoș Bucur. Voiau să-i sfătuim și să-i ghidăm printr-o peșteră provocatoare, care să înceapă mai greu și să se termine satisfăcător, astfel încât să reușească să empatizeze mai bine cu greutățile prin care au trecut copiii din familia Vuzdugan. Era, desigur, o metaforă. Era, bineînțeles, un mod prin care echipa de arhitecți căuta să simtă (nu doar să înțeleagă) emoțiile, stresul și senzația de disperare pe care le avem atunci când suntem smulși din sfera noastră de confort. Totodată, urma să fie și o sursă de inspirație pentru arhitecți.

A ieșit fantastic de bine, chiar neașteptat de bine:

https://visurilacheie.protv.ro/stiri/video-arhitectii-de-la-visuri-la-cheie-cauta-inspiratie-pentru-renovare-intr-o-pestera.html?fbclid=IwAR0qt4R3DoI9XpOoLz5vMugmBHh-YfAMdyIDlXZT3hqNfL4Mn9sWgtlGA3g

Întrucât au trecut (deja) șase ani de când făceam la rândul meu parte din echipa de arhitecți a emisiunii, de această dată nu am avut cum să văd rezultatul final, apartamentul, sau să măsor impactul turei asupra echipei. Așa că am așteptat curios să văd emisiunea.

Noi am petrecut doar o jumătate de zi alături de Andra, Alex și Dragoș. Ne-am întâlnit, am făcut un briefing de siguranță, ne-am echipat, am parcurs peștera, am dat ”testimoniale” la cameră și am plecat mustind de curiozitate să văd, să simt, care a fost impactul asupra lor. Cu ce au rămas după aventura noastră din peșteră? Am văzut în emisiune și tare m-am bucurat.

M-am bucurat mult să îl aud pe Alex că spune despre Andra că simte că a marcat-o experiența prin peșteră și că parcă s-a transformat din omul tehnic în artist. Mi-a plăcut tare mult că Andra descria amenajarea camerei de care se ocupa folosind termeni și elemente din peșteră: ”Mai știi, Alex, ce textură aveau pereții?”, ”Hai să facem o stalagmită…”, ”Uite corpurile de iluminat… mai știi cum cădea lumina frontalei pe stâncă?” A fost fabulos cum Cristina a preluat motivul peșterii și parcursul ei în pictura de pe peretele din camera Anei. Iar cel mai mult mi-a plăcut să-i aud și să-i văd pe toți construind pe această metaforă bazată pe experiența avută în subteran. Dragoș îl descrie pe Andrei (fratele cel mare și ocrotitorul familiei) ca pe un ghid care le dă încredere și-i ajută pe cei din spatele său. Alex cară prin peșteră un bolovan pe care îl transformă în sculptură (sculptorul din el făcând o reverență în fața măiestriei artistice a naturii). Andra este însuflețită, iar Cristina simte și explică perfect metafora parcursului peșterii, de la zonele dificile, strâmte și ostile către sălile minunate, asemănătoare unei catedrale din subteran. La fel ca viața copiilor Vuzdugan. Oare se mai regăsește cineva în această comparație? Oare nu toți avem strâmtorile noastre?

O experiență simplă (în perfectă siguranță), pusă corect în context, transformată într-o metaforă, a devenit brusc transformatoare, memorabilă, educațională, o sursă de inspirație, de schimbare și premisa pentru mai multă empatie. Oare ultima dată când ați vizitat Peștera Muierii sau Peștera Urșilor (care sunt mult mai spectaculoase decât peștera în care am ghidat echipa de la Visuri le Cheie) ați rămas cu astfel de senzații? Oare de ce nu?

Astfel, acum, după ce am văzut cu drag și nostalgie emisiunea, mi-am confirmat din nou că sunt bucuros să fiu pe acest drum – cel al educației nonformale. Găsim cu toții o satisfacție imensă în a fi o proptea, niște facilitatori, pentru ca alții să poată avea experiențe și aventuri care să-i ajute să devină mai… buni. De fapt, asta înseamnă ceea ce aberam eu criptic – ”dezvoltare personală prin turism de aventură”.

”Am obosit!”

Vorbeam zilele trecute cu un prieten (nu dau nume) despre viața noastră în pandemie. Prietenul meu este angajat la o firmă de dimensiuni medii (nu dau nume) și îmi spunea așa:

”Băi Andrei, am obosit! Știi, nu este o oboseală d`aia de gâfâi, dar am obosit. Sunt moale și nu am chef de nimic.

Înainte să înceapă pandemia eram în priză, doar mă știi… Mă preocupam permanent să rezolv probleme, să obțin contracte, să le pun pe picioare, eram motivat și simțeam că fac o treabă. Aveam viața mea plăcută de acasă, cu soție și copil și aveam viața provocatoare și antrenantă cu echipa de la birou. Era chiar fun. Dimineața mă gândeam cu plăcere că o să merg la birou, eram mândru de echipă și de ce clădeam acolo, iar seara mă bucuram să ajung acasă ca să mă relaxez cu ai mei și să văd ce dume mai dădea fii-miu.

Când a început pandemia ne-am speriat. Mi s-a părut că e nasoală treaba și ne-am refugiat fiecare în casa lui, așteptând să treacă și să ne reintrăm în normal. Am înghițit greu lucratul de acasă, cu copilul pe cap, cu Zoom-ul care tot cădea, cu ședințe online bolovănoase, cu termene care se tot lungeau. Îmi dădeam și eu seama că nu mai eram la fel de productiv ca atunci când eram la birou, dar îmi țineam respirația sperând că o să treacă

Acum am obosit. Parcă stau numai în casă și mai văd lumea doar prin ecranul laptopului. Și este toată la fel. Știrile sunt praf, statul este praf, măsurile sunt praf, societatea este praf, colegii de la birou sunt praf, mi s-a luat de toți și toate. Citesc mailuri și aflu ce mai face firma la fel cum aflu ce face Guvernul – de la niște bulinuțe pe ecranul laptopului. Acum important pentru mine este să mă duc la cumpărături când nu este aglomerat, chiar dacă sunt teoretic în timpul programului, să-mi repar mașina de spălat rufe și să stea fii-miu cât mai mult la grădiniță. Atunci mă mai uit puțin pe Netflix dar numa` la juma` de film că trebuie să mai răspund la câte-un mail. Mi se par atât de îndepărtate momentele când ieșeam cu colegii la o țigară și o bârfă, parcă erau într-altă viață. Nici camera nu mi-o mai deschid în întâlniri că mai rezolv probleme prin casă.

Știi cum e? Nu sunt obosit, dar este o letargie d`aia călâie de n-am chef de nimic. Nici să mă întorc la birou nu am chef. Bine că merge salariul.”

Să-l citez pe prietenul meu: ”Este nasol!” Și mai mult decât nasol, mi se pare că este foarte periculos pentru firmele mici și medii. Cred că acest efect (pe care îl simt mulți dintre noi) este o mare problemă pentru că este nociv și toxic pentru echipe. Iar fără echipe nu sunt rezultate, iar fără rezultate nu sunt nici venituri și firma se clatină.

Practic, prietenul meu ar vrea să spună că:

  • separarea și munca online îl fac să se simtă disociat de colegii lui,
  • nu mai vede provocare și satisfacție în ceea ce face, deci nu mai este la fel de motivat
  • îi este greu să își facă un management al timpului atunci când lucrează de acasă și problemele casei capătă inerent o pondere mai mare în mintea lui
  • nu mai simte că ”face parte dintr-o echipă” ci doar reacționează mecanic la ce i se cere

Groaznic… Pentru firme și pentru echipe este groaznic. Au intrat termitele în structura de rezistență a construcției, în mintea și în sufletul celor care constituie structura de rezistență a echipei. Dacă aș face din nou pe arhitectul, aș recomanda să fie desfăcută fațada (sau părți din ea) și să se facă o dezinsecție serioasă. Asta ca să nu fie nevoie să se ajungă la schimbat elemente de structură, la consolidări sau, mai rău, să cadă toată șandramaua.

Soluții încă sunt (cel puțin la unele dintre problemele prietenului meu). Nu cred că este prea târziu, deși termitele tot erodează lemnul sănătos. Multe companii înceracă să impună vaccinarea angajaților în speranța că asta va readuce situația repede la normal. Sunt sceptic. S-ar putea ca această măsură să aducă oamenii la birou mai repede, dar, fiind o impunere s-ar putea să adâncească disocierea dintre individ și companie. Nu prea îți vine să fii prieten cu cineva care îți impune ceva și te și condiționează brutal cu asta. Poate ar trebui găsită altă formă, una cu o pondere mai mică a impunerii… Poate…

În schimb, se pot face programe și evenimente axate pe identificarea motivației, pe apropierea și cunoașterea echipei, programe pufoase, ”touchy-feely„ (cum spune englezul), care să genereze empatie, conexiune, înțelegere și senzația de împărtășire a unui obiectiv comun. Acel gen de programe care să lase participanților senzația că în următoarea întâlnire online vorbesc cu prietenul lor pe care îl cunosc și pe care îl înțeleg, nu doar cu o bulinuță ce clipește isteric pe un ecran de Zoom sau Teams și semană izbitor de mult cu un link de pe un site de știri ce vorbește despre ultima dumă dată de ”politicieni”. Voi cum vă mai simțiți în pandemie?

Educația copilului nou

Acum câteva zile soția mea a venit descumpănită la mine să-mi spună că maimuțoiul nostru de cinci ani știe să folosească telefonul mai bine decât știe ea.

”Nu înțelegeam de ce nu mai sună telefonul cu soneria mea. Am descoperit că Victor l-a făcut să sune cu o melodie de pe YouTube… Eu nu știu cum să-l setez așa… L-am chemat și mi-a arătat cum a făcut…”

Să ne înțelegem: Victor are cinci ani și nu știe încă să citească. Nu stă cu orele pe telefon sau la alte ecrane, are o porție limitată de 30 de minute pe zi. Se uită la melodii de pe YouTube Kids. Și totuși se descurcă să facă setări complexe telefonului. Cum?

Gândindu-mă la asta, trecând peste uimirea faptului că cei mici se raportează la tehnologia modernă intuitiv, că o simt și o folosesc fără să o înțeleagă sau să simtă nevoia de a o descompune, am început să mă întreb cum ar trebui să arate educația (de orice natură) în acest mediu.

Este evident că sistemul bazat pe învățare și memorare este învechit. Cred că astăzi, când avem în buzunar opțiunea de a căuta pe Google sau Wikipedia, să memorăm proză, anii bătăliilor sau tabelul periodic al lui Mendeleev poate nu mai este atât de important. Și, atunci, pe ce să ne axăm educația? Ce ar fi important să învețe copiii? Ce să îl învăț pe Victor?

Mă gândesc că degeaba îi umplu capul de informații. Nu va putea concura cu Wikipedia. Mai degrabă aș vrea să-l învăț logică, argumentație, gândire critică, etică, moralitate, gestionarea eficientă a timpului, să-și dezvolte empatia, determinarea și ceea ce numim noi acum ”soft-skills”. Degaba va ști să recite zeci de zecimale ale lui Pi dacă nu va ști să trieze informațiile din jurul lui sau nu va reuși să se înțeleagă cu alții.

Partea drăguță este că am pornit Academia 1,61 având exact această misiune. Și, până acum ne-a ieșit. Vreo 600 de părinți spun anual că ne iese și asta ne dă putere să continuăm: Un rucsac greu îl va învăța pe Victor despre asumare și organizare. Aprinsul focului îl va învăța planificare și răbdare. Pârtia de schi îl va învăța să fie ponderat și calculat. Înfruntările de dezbatere și argumentație îl vor învăța logică și gândire critică. Iar suprafața de tatami îl va învăța despre determinare, tenacitate și gestiunea conflictului. Niciuna nu se axează pe memorare sau pe noțiuni criptice, greu de vizualizat sau greu de aplicat așa că vor crea o fundație pe care pot înflori sănătos și noțiuni mai complicate cum ar fi să rezolve o ecuație de gradul trei sau cum să reprezinte grafic un hiperboloid parabolic (dacă va avea vreodată nevoie de asta).

Și acum dilema: De ce nu adaptăm astfel sistemul educațional? Au ajuns mulți alții la aceste concluzii. Școala Finlandeză funcționează de ani buni pe această direcție nonformală și dă rezultate foarte bune. Americani, britanici, țări nordice sau asiatice, mulți alții au ajuns la concluzia că această abordare este mai simplă și mult mai eficientă. Și, atunci, oare noi nu vedem valoare în această abordare sau încă așteptăm să propună statul o astfel de schimbare de paradigmă și programă școlară?

Page 1 of 18

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén