Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Ce ne dorim de la 2019?

Ce ne dorim de la noul an? Sănătate și bani, nu?

Discutam zilele trecute cu niște prieteni pe această temă și, instinctiv, toți părea că ne ducem cu gândul spre acest clișeu. Apoi m-am gândit mai bine.

Ultima dată când v-ați rugat la biserică, când ați văzut o stea căzătoare și v-ați pus o dorință, de Anul Nou, sau când ați aruncat monezi în fântână, ce v-ați dorit? Sănătate și bani?

Poate asta este o problemă. Pentru virtuți nu ne rugăm?

Nu că ar fi rău să fim săntoși și să avem bani, dar nu cumva punem căruța în fața boilor și contribuim la educația deficitară a celor din jurul nostru și chiar a noastră?

Sigur, sănătatea ține mult de noroc. Nu prea poți să alegi când și dacă te vei îmbolnăvi și atunci își vine să te rogi să nu dea ghinionul bolii peste tine. Este normal. Pe de altă parte, degeaba te rogi pentru sănătate dar bagi toate grăsimile, tutunul, alocoolul, zahărul și etnobotanicele în venă că ”așa face toată lumea”. Cred că, dacă ne rugăm pentru sănătate, atunci ar trebui șă ne mai rugăm și să dobândim o serie de virtuți, cum ar fi CURĂȚENIA (care nu se referă numai la ultima dată când ai dat cu aspiratorul ci și la ce bagi în tine, ce activități faci, când și cum te speli, cum te tratezi și cât de curat îți place să fii pe interior și pe exterior).

Cu banii pare chiar mai clar: Dacă ne dorim sănătate și bani, dar virtuțile sunt secundare în lista dorințelor, să nu ne mirăm că suntem conduși de persoanele care ne conduc astăzi. Și ei tot asta prețuiesc și își doresc: sănătate și bani. Și atât. Cum le obțin, este de multe ori mai puțin important pentru ei. De aceea spuneam mai sus că a pune banii pe primul loc când vine vorba de dorințe nu este cel mai bun exemplu pentru cei din jurul nostru.

Pe de altă parte, dacă ne-am dori să ne dezvoltăm VIRTUȚILE, probabil că, după o vreme, ar veni și succesul, și aprecierea, și banii, și rezultatele academice, poate și sănătatea (cel puțin cea care ține de stilul nostru de viață). Decât să mă rog pentru bani, cred că mai bine mă rog pentru FLEXIBILITATE, pentru IMAGINAȚIE, DETERMINARE, CURAJ, ONOARE, a fi DEMN de ÎNCREDERE, pentru TACT, TENACITATE, DETAȘARE, MODESTIE, sau MODERAȚIE. Mai sunt multe virtuți pe listă și cred că, dacă ne-am dori să ni le dezvoltăm, reușitele, confirmările și banii ar veni pe cale de consecință. Mai mult, poate acestea ar veni mult mai regulat și mai satisfăcător decât un tun dat accidental de pe urma căruia câștigăm o mică sumă de bani pe care o cheltuim repede, urmând să aruncăm alte monezi în fântână și să ne rugăm pentru încă un tun.

Cred că, dacă avem virtuți (unii le numesc valori), avem toate uneltele pentru a ne croi o soluție de viață care să ne aducă satisfacțiile pe care ni le dorim. Chiar și bani. Cu virtuți putem trece examene, putem învăța meserii, putem deveni extrem de buni la ceea ce facem, ne putem înțelege cu ceilalți, putem porni afaceri, schimba job-uri, gestiona relații și orice altceva. Sigur, și norocul este un element în ecuație, dar să-ți dorești direct bani este ca un țăran flămând care se roagă să pice din cer cartofi, dar uită să pună mâna pe sapă să învețe să-i cultive, deși are suficiente resurse.

(Și nu, inteligența cognitivă – IQ-ul – nu este una dintre virtuți. Dar poate fi dezvoltată prin ele.)

În acest sens, am găsit o resursă fantastică numită ”The Virtues Project” – un program premiat, ce-și propune explicarea și promovarea virtuților (fără a avea vreo apartenență religioasă la vreo credință anume) în rândul tuturor celor ce au urechile deschise, prin exerciții și explicații simple, ușor de înțeles. Mi-a plăcut tare mult să le citesc cartea (scrisă special pentru profesori) și m-am bucurat să văd că Academia 1,61 împărtășește multe din obiectivele propuse de carte.

Deci, ce ne dorim de la noul an?

Așa se face!

Am avut o idee foarte proastă. Zilele trecute, fiindcă era în drumul meu și trebuia să fac niște cumpărături, m-am oprit într-un hiper-market

Haos. O mare de oameni devalizând frenetic rafturile. Disperare după provizii ca în filmele apocaliptice cu zombie. Coadă la tot, nervi, draci, împingeri și înjurături. Stăteam la coadă ca să intru la rafturile cu produse. 

De ce? Știu, se apropie sărbătorile, dar chiar așa?

Am renunțat să-mi fac cumpărăturile și am început să caut să ies din mitingul consumatorist. Pe drum spre ieșire mă întâlnesc cu o cunoscută obosită și plină de draci. Vorbim puțin și îmi spune că deja este stoarsă, că trebuie să facă sarmale, cârnați, piftie, salată boef etc. și este disperată că nu știe când apucă și se grăbește cât poate. Mai spunea că s-ar lipsi de toate doar ca să stea liniștită și să citească o carte.

Mă mănâncă, mai am o idee proastă și o întreb ”de ce”. De ce se agită să facă atâtea. ”Păi cum, trebuie să le fac că așa trebuie! Așa face toată lumea!”

Iar în acel moment mi-am adus aminte ce povesteam la cursul de formatori, viitorilor noștri instructori, despre argumentație și sofisme (erori de logică): Există un sofism foarte cunoscut și prea puțin identificat numit ad populum, sau argumentul mulțimii: ”Așa este bine, pentru că toată lumea face așa!”

Adică argumente de genul ”Poartă cravată, că toată lumea o poartă”, ”Dă șpagă la doctor, că toată lumea face așa”, ”Bate-ți copilul când nu este cuminte, că toată lumea o face”, ”Hai, fumează (bea, dansează etc.) și tu, că toți facem asta”, ”Gătește sarmale de Crăciun, că toată lumea face asta!”

Nu zic că nu ar trebui să faci niciuna din cele de mai sus (cu câteva excepții), dar nu pentru că toată lumea o face, ci pentru că sunt alte argumente mai bune, pentru că-ți dorești, simți, vrei să le faci o bucurie celor din jurul tău, sau pentru că ai ajuns tu la această concluzie personală.

Și, astfel, de ce ne îmbulzim și ne chinuim să ne dăm peste cap zilele astea, când ar trebui să stăm liniștiți și să ne bucurăm de sărbători? Pentru că așa fac toți? Mi se pare foarte interesant cum am ajuns să nici nu mai remarcăm eroarea logică și o îmbrățișăm imediat fără să ne gândim.

Mulți dintre cei pe care i-am mai întrebat asta mi-au spus, că așa este tradiția. Corect! Și poate fi o tradiție foarte frumoasă. Cred că multe tradiții merită păstrate și este bine să nu le uităm. Dar mai cred că ar trebui să ne întrebăm dacă ne dorim (fiecare dintre noi) să respectăm o anumită tradiție. Adică, amica mea care făcea ulcer și se bătea cu zombie ca să facă sarmale își dorea, pe bune, să respecte această tradiție anul ăsta? Chiar TREBUIA să o facă?

Dacă găsim plăcere în efortul de a respecta o tradiție, un post, o convenție socială, poate ar fi bine să o facem și să ne bucurăm de acele momente. Dar, dacă ajungem să facem lucrurile doar pentru că ”toată lumea” le face, mai cred că este de datoria noastră să ne întrebăm dacă acel lucru este atât de important pentru noi și pentru cei din jurul nostru, să descoperim că putem alege și că argumentul mulțimii nu este suficient. Altfel, este doar efort irosit degeaba pentru un ”toată lumea” impersonal.

Anul ăsta, i-am întrebat pe cei din casă dacă vor sarmale. Nu au fost doritori, așa că nu voi face (și nici nu voi ruga pe nimeni să facă) sarmale, chiar dacă toată lumea mănâncă sarmale de Crăciun și așa este tradiția. Anul ăsta, de Crăciun, o să mâncăm creveți și sushi, pentru că așa avem noi chef.

Sărbători fericite și fără alergătură!

Cu cine merge copilul în tabără?

Plecarea copilului în tabără sau în excursie este un eveniment marcant în viața de familie. Dacă totul merge bine, această experiență este benefică pentru cel mic care devine mai independent, mai puternic și învață (printre altele) cum să se comporte în societate, între alți copii, cum să trăiască alături de ei și să intracționeze corect, fără filtrul, supravegherea și salvarea oferite de părinți. Este un moment în care cordonul ombilical se rupe, cei mici devin mai independenți și își încep cu adevărat viața socială. Și asta doar pentru că ajung să doarmă câteva zile departe de casă. Plecarea copilului în tabără poate fi o experiență foarte bună pentru cel mic. Însă, la fel de bine poate fi una traumatizantă. Cu cine se duce copilul în tabără?

Zilele trecute auzeam o știre despre un profesor de religie care a gestionat greșit (sau nu a vrut să gestioneze) programul copiilor carora le-a organizat o vizită la Catedrala din Alba Iulia, astfel încât cei mici au ajuns să hălăduie pe străzi, noaptea, prin ger și, în sfârșit, să doarmă în catedrală, în strane. Nu știu, și poate nici nu este atât de important să înțeleg de ce s-a ajuns la această situație dar, din păcate, nu este singulară.

Acum câțiva ani un profesor de matematică era condamnat la închisoare pentru că o minoră din grupul pe care îl avea în tabără a căzut (sau s-a aruncat) de la geamul pensiunii, în zăpadă și a murit de frig.

Am auzit tot felul de povești horror cu copii pierduți pe pârtie, sau în aglomerație, uneori prost echipați, rătăciți cu tot grupul, care se sperie sau au accidente ce puteau fi prevenite sau gestionate mai bine.

Ceea ce m-a făcut să-mi pun întrebarea ”Ce responsabilități și aptitudini ar trebui să aibă cel ce răspunde de copii în tabără?”. Și mai am una: ”În ce cadru legal ar trebui să se înscrie cel ce merge cu copii în tabără? Ce meserie ar trebui să aibă?”

Din păcate, răspunsul pe care l-am aflat la cea de-a doua întrebare este că în România nu există o meserie care să te pregătească pentru a organiza tabere cu copii. Da, chiar așa. Când am început proiectul Academia 1,61 și am aflat asta, nu mi-a venit să cred: Da, în România nu există o meserie care să-ți permită și să te pregătească pentru a organiza tabere cu minori. (Cel puțin nu așa cum organizăm noi)

Probabil foarte mulți dintre cei ce citesc asta, cam pe aici se vor face vineți la față și-mi vor transmite că mănânc ceva maro. Dar stați să vedeți:

Deci, cine poate duce copii în tabără? Un profesor, nu? Există cadru legal pentru profesorii care organizează tabere școlare, așa este. Singura problemă este că aceste cadre didactice au absolvit un modul pedagogic unde au învățat cum să predea și să gestioneze clasele de copii. Dar au învățat cum să gestioneze și să ghideze un grup de copii pe trasee montane marcate (drumeții ce se organizează uzual în tabere)? Au învățat cum să acorde primul ajutor, cum să se orienteze în teren accidentat, cum să negocieze cu unitățile de cazare, ce avize să le ceară acestora, sau alte elemente specifice unui ghid? Nu îmi amintesc să le fi văzut pe cele de mai sus în programa modulelor pedagogice.

Dar, poate că un ghid de turism ar fi mai bine pregătit, nu? Când am făcut cursurile de ghizi (local, național, montan, sau de speologie) nicăieri nu ne-a învățat nimeni cum să ghidăm și să avem grijă de copii. Ghizii, în marea lor majoritate nu învață cum să aibă grijă de minori, cum să-i liniștească, ce reguli să impună și ce reguli să nu impună grupului, cum să-i supravegheze sau să-i ajute cu probleme specifice copiilor, probleme pe care adulții nu le au. Ghizii nu se pregătesc să se conecteze emoțional la un copil căruia îi este dor de casă și totuși să nu-l alimenteze, cum să gestioneze un conflict între copii, cum să-i motiveze sau să le explice pe limba lor. Aici era util modulul pedagogic, dar nu este inclus în pregătirea specifică a ghizilor de orice natură din România.

Poate un ”animator centre de vacanță” ar fi mai potrivit. (Da, există meseria.) El știe să lucreze cu copii și știe să-i supravegheze în afara unităților de învățământ. Doar că nu este acoperit legal să ducă un grup de minori pe trasee montante, să facă drumeții (chiar pe trasee turistice marcate), sau să-i plimbe prin oraș, pe la obiective turstice. Practic, un animator centre de vacanță este competent să lucreze cu grupurile de copii în interiorul centrelor de vacanță (acreditate ca atare). Nu va putea organiza, de exemplu, o tabără cu cortul sau să-i supravegheze pe pârtie sau pe plajă.

Și atunci, soluția noastră a fost să le combinăm pe toate: Instructorii Academiei 1,61 au cursuri de formatori, module pedagogice, licențe de ghizi locali, ghizi naționali, ghizi montani, de speologie, unii sunt antrenori, instructori sportivi de schi, monitori de sporturi de alunecare pe zăpadă și toți au cursurile de prim-ajutor reînnoite de Crucea Roșie în fiecare an.

Dar puțini au investit atât în formare și cursuri. Deci, cine este cel care are grijă de copil în tabără?

De cele mai multe ori, taberele ”merg și așa”. Cu puțin bun simț și intuiție, toată lumea se întoarce acasă bucuroasă și sănătoasă. Carențele în pregătirea organizatorilor nu se văd, sau creează consecințe minore de genul: copilul plânge noaptea și sună părinții la ora două dimineața pentru că îi este dor de ei, copilul s-a întors bolnav din drumeție, cel mic a fost brutalizat de unii mai mari, un instructor a țipat la el, sau a fost mușcat de un kil de viespi după ce nu a fost supravegheat și și-a băgat gogoșarii în cuibul lor. Dar poate fi mai rău. Ca în cazurile de mai sus, poate fi mult mai rău.

Riscuri există permanent și, oricât de bine ar fi pregătiți instructorii de tabără, ele nu pot fi niciodată eliminate în totalitate. Dar pot fi reduse. Iar pregătirea instructorilor este invers proporțională cu gradul de risc la care sunt supuși participanții. Și noi am avut copii care s-au accidentat (destul de ușor) în taberele noastre. Se mai întâmplă. Uneori se întâmplă chiar sub ochii noștri și este doar o chestie de noroc sau ghinion. Cum spuneam, de multe ori riscurile nu pot fi eliminate în totalitate. Dar reacția instructorilor și modul în care ei știu să gestioneze o astfel de situație este foarte importantă căci pot face diferența dintre o julitură și o traumă.

Deci, cu cine pleacă cel mic în tabără?

Micul corporatist

Copilul este un mic corporatist. El trebuie să performeze în anii de studiu și să livreze la sfârșitul acestora o serie de rezultate care să-i permită să acceseze alte oportunități educaționale în cadrul cărora să continue să performeze și să livreze rezultate de calitate. Aceasta trebuie să-i permită dezvoltarea și, la final, încadrarea glorioasă în câmpul muncii pe o poziție remunerată generos, cu posibilități reale de avansare și dezvoltare.

Ciclic. Și inuman. Și o mare bălărie într-un pompos și inutil limbaj corporate.

Da, știu, ăsta este sistemul. Daca nu iei note bune în generală, nu iei note bune la capacitate, și apoi intri la un liceu prost, si apoi iei notă mică la BAC, și apoi nu intri la facultate și nu știi o meserie, și nu te angajează nicio firmă (corporație) serioasă și ajungi să nu ai un rost în viață și ”o să ajungi măturător pe stradă!”. Am auzit placa asta de mi-a venit greață cât pentru o folie de Emetiral.

Haios este că, mai nou, multe din firmele mișto (alea la care chiar ai vrea să lucrezi) nu te angajează în baza a ce note ai la școală sau la facultate ci sunt mai interesate de profilul tău, de ce știi să faci (pe bune), de gândirea critică, de puterea de muncă, de valorile pe care le ai ca individ, de determinare.

Știu părinți  care își pregătesc copilul (cu meditații) pentru examenul de grădiniță. Alți părinți îmi spun că cel mic este prea obosit ca să mai facă și sport. Wtf? La 8 ani ești prea obosit ca să faci mișcare? ”Păi, da, că trebuie să NE pregătim pentru examen!”.

Iar sistemul este de factura că părintele stă la birou de la 9.00 la 18.00 și copilul stă la școală în bancă de la 9.00 la 13.00, apoi la ”after”, în bancă, cuminte, să-și facă temele până la 18.00, apoi la cursuri de germană, pian, balet, karate, inot, aikido, robotică, engleză, mindfulness pentru copii (ce e aia?), sau la meditații la materiile de școală și apoi acasă să-și facă restul de teme (de cele mai multe ori supravegheat de părinte) până la ora 22.00 când trebuie să se culce.

Deci adultul stă la serviciu ca angajat 9 ore (opt ore cu pauză de masă) și primește în medie 12.000 de euro pe an (în mediul urban), iar copilul stă 13 ore pe zi și face același lucru pe gratis – stă în bancă, pe scaun, cu lecții, cursuri sau exerciții, cu două sau trei ore de mișcare pe săptămână și atât. Nimic anormal?

Nu susțin că ar trebui remunerat copilul. Ar fi culmea. Înțeleg că este un cerc vicios și că în spatele fiecărui element din programul copilului și din sistem este un motiv foarte serios și valid (”trebuie after că nu are cine să stea cu el”; ”trebuie meditații că rămâne corijent”; ”trebuie mișcare că altfel stă numai pe tabletă”; ”trebuie să fac temele cu el că altfel nu și le face singur.”), dar asta nu înseamnă că sistemul este bun, că soluția găsită este singura sau cea mai bună și nici că nu va produce rezultate nefaste pe termen lung.

Cred că este treaba fiecăruia dintre noi (ca părinți și uneori profesori) să ne adaptăm modul de a gândi astfel încât să avem în vedere ce este mai bine pentru copiii noștri pe termen lung. Iar pe termen lung, cred că este mai importantă găsirea unui echilibru în care copilul să nu se simtă ca la birou, să nu simtă această constantă anxietate și presiune ”să reușească”, să se înscrie într-un barem din ce în ce mai înalt, care îi va deschide niște oportunități incerte și nedefinite. Cred că un copil echilibrat va avea șansa de a aborda viața echilibrat și de a-și găsi ulterior un rost, care să-i dea satisfacție și sens în viață. Un copil pe care s-a pus prea mare presiune și care a devenit anxios  și speriat de baremele înalte la care trebuie să se ridice permanent prin eforturi susținute va găsi mai greu un echilibru ca adult.

Acum ceva timp, țineam un training într-o corporație și am întâlnit un tip foarte inteligent (cognitiv), foarte capabil, dar care se raporta la toți cei din jur de parcă erau roboți. Printre altele, nu înțelegea sensul ideii de a gestiona un conflict. Din punctul lui de vedere, lucrurile erau simple: ori ți-ai făcut treaba, ori nu. Nu există conflict. Spunea (chiar mândru) o poveste despre cum și-a încuiat un colaborator într-o cameră mai multe ore, până când acesta și-a terminat treaba pe care trebuia să o facă. Apoi a descuiat calm ușa.  Recunosc, m-am uitat dacă venise la pachet cu un cablu de încărcare sau dacă avea undeva vreun buton de oprire sau un potențiometru de volum. Nu cred că mi-aș dori să-i fi fost părinte.

Probabil că, urmărind permanent performanța, vom ajunge să gândim din ce în ce mai robotic, mai șablonat și mai puțin uman. Dar eu, fiului meu îi doresc să găsească un echilibru între performanță, plăcere, timp liber, mișcare, învățare, curiozitate, prieteni, aptitudini sociale, timp în familie, valori și virtuți. Nu doar performanță școlară în detrimentul tuturor celorlalte.

Măcar de-ar rămâne cu ceva util de pe urma kilelor de teme primite acasă și a orelor de stat în bancă…

Micii tenace

Termin antrenamentul grupei mijlocii, deschid ușile sălii și las să intre adolescenții și adulții. Priviri zâmbitoare, mâini întinse, saluturi cordiale, glume și râsete prietenești. Cei mai mulți sunt mai înalți decât mine. Au crescut. Unii mă depășesc cu un cap și deja au kilograme în plus față de mine.

Se așază în formație, salutăm și nu pot să nu observ cum două capete sunt semnificativ mai jos decât celelalte. Sunt Petre și Luca, doi puști de 10 ani, scunzi, micuți, tăcuți, dar cu privire vie și atentă. Chiar dacă sunt mici de vârstă, stau printre gradele mari și sunt printre cei mai vechi din sală.

Începem antrenamentul, demonstrez o tehnică și îi las pe toți să o execute. Trec pe la fiecare și nu pot să nu remarc cum Luca și Petre se mișcă altfel decât majoritatea celor mai mari (și poate chiar mai vechi). Mișcarea lor este fluidă, fără colțuri, fără contre, fără puncte rigide, totuși nu sunt moi, sunt atenți, sunt în tonus, pun forță și determinare acolo unde este nevoie, transpiră și tehnica este eficientă. Forma are și conținut. Cum de? De ce au prins esența mai repede cei mici decât o facem noi, cei mari și (teoretic) maturi?

Acum câțiva ani scriam acest articol despre o consecință a practicii de Aikido, articol la care se grăbea să răspundă cineva ce părea a fi un viteaz și glorios luptător, spunându-mi superior că Aikido este pentru pensionari și filosofi astenici, că nu este ”eficient” și, pe scurt, că e ”caca” și nu se compară cu alte chestii care se fac în ”sălile de combat”. Un fel de: ”Cine este mai tare, Batman sau Spiderman?” Am încercat să-i arăt că Aikido este pentru un anumit gen de oameni. (Sau pentru cei care vor să devină un anumit gen de oameni). Și că lupta din ringul de box, muay-thai, kick-box, MMA etc. (toate cu reguli diferite) nu este singurul indicator al valorii unei arte marțiale.

Eu cred că Aikido este despre educație. Cred că tocmai pentru că nu are un sistem competițional și de luptă, de ”care pe care”, Aikido poate transmite foarte eficient o serie de valori foarte importante. Și mai cred că cei mici, copiii care urmăresc tenace această cale (Do – din Ai Ki Do) vor prelua aceste valori chiar mai repede decât adulții sau adolescenții care de multe ori au cana de ceai prea plină pentru a mai încăpea ceva.

Iar valorile pe care încerc să le transmit prin Aikido sunt simple și foarte dezirabile (în special pentru cei ce nu consideră că și-au încheiat formarea și educația). Practicantul de Aikido va învăța RĂBDAREA când va înțelege că pe parcursul multor ani de zile va avea de învățat peste șase sute de tehnici. Va învăța DETERMINAREA atunci când va vedea că nu progresează pe o anumită direcție sau pe o anumită tehnică. Va învăța AUTOEVALUAREA, CONTROLUL EMOȚIILOR și VIZUALIZAREA atunci când va trebui să dea examene. Va învăța EMPATIA, CONSIDERAȚIA, MODERAȚIA, MILA, COMPASIUNEA și BUNAVOINȚA atunci când va lucra cu partenerul său. Va învăța despre RESPECT, CURAJ, DETAȘARE și DISCIPLINĂ, despre CINSTE, ONOARE, TOLERANȚĂ, CREATIVITATE, ASERTIVITATE, dar și altele.

Cel mai important, va învăța practic aceste valori, nu doar teoretic: Întâi va ajunge să le simtă. Apoi le va materializa prin mișcare. Apoi le va conștientiza și abia apoi le va putea da glas. Iar astfel, informația, noțiunile și cam orice este de învățat, se fixează mult mai bine și mai profund decât dacă ascultăm o teorie a cuiva care ne vorbește în față.

Revenind la Petre și la Luca, practicând cu tenacitate aikido, având doar câțiva anișori când au călcat prima dată pe saltea, valorile din spatele acestei arte marțiale au migrat încet în spatele gândirii lor conștiente și le determină acum modul în care o practică și se poartă în general. Probabil niciunul nu va ști să explice prea bine noțiunea de EMPATIE sau VIZUALIZARE, dar mi-este clar că le practică. În acest context, nu știu cât de important mai este că niciunul din ei probabil nu va învinge (acum) într-o înfruntare dintr-o ”sală de combat”.

Și astfel, uitându-mă la Petre și la Luca cum exersau transpirați și zâmbitori tehnica de aikido, am simțit o urmă de gelozie pentru că noi, adulții, nu mai putem intra așa ușor în starea în care sunt ei, nu mai avem mintea atât de deschisă și de plastică și trebuie să ne explicăm permanent fiecare lucru ajungând să le reproducem mai greu, mai cu colțuri, ajungând târziu la esența pe care ei o simt uneori mult mai repede.

No pain, no gain!

Anul acesta am avut două tabere mai speciale: Am avut o tabără de SCUBA Diving și o tabără pe care noi o numim ”Aventura Verii”.

În tabăra de SCUBA Diving am mers la mare, în Vamă, ne-am cazat la un hotel drăguț, sigur, fără băute, droguri și petrecăreți, dar cu piscină, restaurant, băi curate și tot confortul necesar. Au fost exerciții în apă, sub apă, pe plajă, exerciții de dezvoltare personală și toată lumea și-a luat brevetul de scafandru. A fost tare frumos. Am învățat și fizica gazelor, am învățat să ne scufundăm, am învățat să acordăm prim ajutor, am învățat și despre hedonism, plăceri, pericolele lor și cum să le ponderăm, am și dansat, am și învățat, am mâncat bine, a fost o tabără reușită și relaxantă. A fost bine.

Aventura Verii este o tabără destinată veteranilor programelor noastre, condiția de înscriere fiind să mai fi participat la cel puțin o Tabără de Supraviețuire de Nivel III. În această tabără am făcut pe jos un traseu de 90 de kilometri prin Delta Dunării și pe plajele sălbatice de la nord de Vadu (mult mai la nord de Năvodari). Practic, am mers prin zonele sălbatice și prea puțin cunoscute și populate ale Dobrogei. Acolo au fost mărăcini, stuf, spălat în gârla murdară, bătături, pescăruși, apă potabilă foarte puțină, nisip, căldură, bătături, scoici, pelicani, transpirație, soare, apusuri superbe, bătături, țânțari, tăuni, toate felurile de păsări, câini, bătături, țânțari, apă potabilă și mai puțină, umezeală și bătături în interiorul bătăturilor. A fost greu. A fost foarte greu, dar a fost foarte bine.

La SCUBA, tot la mare, grupul a fost OK, a fost drăguț, plăcut, dar nu foarte unit. Era și normal. Toate plăcerile și confortul erau disponibile, la proverbialul bot al calului. În Aventura Verii, la finalul taberei, am ajuns să ne punem corturile într-un camping, la Vadu, într-o livadă de meri, unde aveam baie (BAIE, frate!!!), duș și chiar o piscină micuță. Nu puteai arunca un ac intre participanți, atât de uniți erau, deși nu se cunoșteau toți înainte de tabără.

Îmi amintesc o scenă în care unei fetițe i s-a făcut rău de la căldură și, în timp ce mă ocupam de ea, alți doi participanți i-au desfăcut instantaneu rucsacul și au început să-și împartă lucrurile mai grele din interior, deși nimeni nu le-a spus să facă asta și le era și lor suficient de greu. Mi s-a pus un nod în piept.

La sfârșitul taberei, toți participanții au vrut să primească feedback, în grupul mare, de la toată lumea. V-ați gândit vreodată cum ar fi să primiți feedback de la două zeci de colegi, plus cinci instructori, ÎN PUBLIC? Cei de la Aventura Verii se înghesuiau să o facă, cu zâmbetul pe buze și inima și sufletul deschise.

Și de ce? De unde diferența?

Eu cred că greutățile i-au unit. Fiind nevoiți să îndure împreună căldura, țânțarii și toate celelalte provocări ale unui traseu dificil au devenit foarte conștienți de grup, de cum se pot ajuta unii pe ceilalți și s-au apropiat foarte tare, s-au sprijinit, și-au fost alături, devenind mai mult decât participanți la o tabără, ci devenind un grup unit și omogen în care fiecare a simțit că are un rol, că poate ajuta, că va fi ajutat la nevoie, că este acceptat, integrat și că împărtășește ceva cu ceilalți.

Dacă în tabăra de scufundări piscina era de la început disponibilă, la fel ca și baia, mâncarea caldă la ore fixe, sau dansul de seară la Stuf, în Aventura Verii, momentul în care am ajuns în livada de meri și participanții au început să facă clătite în bucătărioara campingului a fost unul câștigat foarte greu și care avea altă valoare, aducându-ne pe toți împreună.

Iar asta, cred eu,  se poate generaliza: Unele dintre cele mai importante lucruri care aduc oamenii împreună și îi unesc sunt experiențele comune și greutățile depășite alături de ceilalți.

Aveam o prietenă care schimba iubiții ca pe șosete: ”Ăla, plescăia la masă”, ”Ăla, nu era bun în pat”, după alt timp ”Ăla, avea o mamă pisăloagă”, mai târziu ”Ăla, nu dansează”, și mai târziu ”Ăla, nu se uită la filmele care îmi plac mie. NU E NICIUNUL PERFECT!!! Bu, hu, hu!!!”. Ce să vezi, fată, trebuie să munciți amândoi pentru relația perfectă. Doh!

Nu există Făt Frumos care să vină să te ia de la corporație călare pe un cal alb. Este și complicat cu calul prin oraș și nici nu are unde să-l parcheze.

Vreți echipă? Treceți prin greutăți împreună. Nu există echipă pe plajă, cu un mojito în mână.

Vrei relație? Depășiți provocări împreună! Fiți atenți unul la altul, ajutați-vă, sprijiniți-vă, împărtășiți-vă temerile, fricile, greutățile și găsiți soluții să le depășiți împreună.

Atunci veți fi uniți și puternici. Atunci veți fi un grup, un cuplu, o unitate, cu încredere, ajutor și istoria unor munți urcați umăr la umăr, sau a unor zeci de kilometri de tropăială prin căldură, prin stuful și bălțile pline de țânțari ale Dobrogei.

 

Page 1 of 15

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén