Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Când eram mici, ne rugam de părinți, cu cerul și pământul, să ne lase într-o tabără la munte, să încercăm o aventură, o excursie, o evadare, ceva. Acum lucrurile stau pe dos: se roagă părinții de copii. De ce oare?

Vorbeam deunăzi cu mama unuia dintre copiii care știu bine taberele Academia 1,61. El a mai participat, i-a plăcut, a revenit. Acum însă pare că ceva nu-l mai convinge să se ridice de pe canapea.

”Andrei, îmi zice mama, mă bucur că vorbim… Da, mi-aș dori foarte tare să-l trimit pe băiat în tabără dar adevărul este că nu mai știu ce să fac cu el! Nu vrea să meargă nicăieri, nu vrea să facă nimic. Vrea doar în casă, pe telefon. Nu are prieteni, nu are vreun grup, nu face nicio activitate. Am reușit să-l conving să meargă în tabără cu școala, dar cred că a acceptat pentru nu fac activități, sunt în același grup și, când se plictisesc, se întorc la telefoane.”

Complicat. Aparent de neînțeles.

Ne-am gândit mai bine, am căutat explicații și, alături de psihologii și psihoterapeuții din echipa noastră am identificat trei motive și trei posibile sfaturi. Toate au legătură cu de curând încheiata pandemie și cu urmările acesteia.

Căldura scorburii în care ne-am refugiat.

Este cald acolo, este comod, nu învățăm, nu ne expunem, dar ne dă un sentiment de siguranță. Pandemia ne-a forțat să ne refugiem în casă, cu ecranul, și ne-am creat (nouă și copiilor noștri) un culcuș care să ne apere de riscuri, boli, respingeri și amenințări și din care nu prea ne mai vine să ieșim.

În plus, ne dă și o oarecare dependență, așa că ne este și mai greu să căutăm ieșirea.

Dacă nu ieșim, nu învățăm. Dacă nu ne expunem, nu creștem, nu ajungem să cunoaștem alți oameni, nu înțelegem cum funcționează relațiile iar dependența doar se accentuează. Stăm doar în scorbura în care ne-am refugiat și creștem doar fizic, ne îngrășăm, până umplem scorbura cu totul. Atunci chiar nu mai putem ieși.

Ceaiul din Boston. Sau…din tabăra din Carpați

Cum rezolvăm asta? Ne căutăm curajul. Orice dependență poate fi atenuată ieșind din mediul care ne împinge spre aceasta. Trebuie doar să avem curaj să ne lăsăm scoși din acesta.

Poziționarea părintelui față de copilul său.

Am fost forțați să stăm în scorbură împreună. Și nu a fost simplu. Pentru adult, să fie pisălogit la nesfârșit de cel mic a fost greu de tolerat. Este mică scorbura, așa că a trebuit să ne adaptăm. Voiam și noi un moment de liniște, așa că am început să ne cumpărăm mai des liniștea și confortul satisfăcând mai des cerințele celor mici. ”Vrei să stai pe telefon? Atunci mă lași să lucrez și nu mă toci? Bine! Doar de data asta!”

Dar poate și mâine… ”Daca te las să nu faci asta, îți vezi de treaba ta și stai la tine în cameră? Bine! M-am săturat să tot trag de tine și să ne cârâim!”

Am obosit. Și am redus standardele, am redus controlul, cumpărând liniște și armonie.

Ce e de făcut? Păsările găsesc un moment în care își împing puii din cuib cu blândețe dar cu determinare. Nu se așază la negocieri, nu le ascultă chirăielile.

Păsările știu cu certitudine că vine acel moment esențial în dezvoltarea puilor. Altfel nu vor învăța să zboare și vor fi devorați de o vulpe, încet, încet, în ploaie.

Uneori copiii noștri au nevoie să fim asertivi și să spunem ”Da, este nevoie să faci asta și îți va face bine. Este nevoie să mergi la școală! Este nevoie să faci sport! Este nevoie să-ți faci temele. Este nevoie să înveți cum să-ți faci prieteni. Este nevoie să mergi acolo. Am decis eu, ca părinte, nu decizi tu, fiind copil.”

Ne este frică, chiar mai frică decât înainte, de respingere și de grupuri pe care nu le cunoaștem.

În primele tabere la care participă, aproape toți copiii se tem că ”nu cunosc pe nimeni”. Scorbura din care au ieșit era mică dar confortabilă, de unde și frica de a ieși într-un mediu necunoscut și mult mai greu de controlat.

Este normală reținerea lui ”nu cunosc pe nimeni”, dar adevărul este că altfel nu învățăm.

După fiecare tabără, își fac prieteni, intră într-un grup, leagă relații și încep să-și construiască echipe.

Academia 1.61, Tabăra de biciclete de la Fundățica

Nu putem învăța să mergem pe bicicletă de pe canapea, oricât ne-am uita la filmulețe cu alții care o fac. După ce am căzut și ne-am julit de câteva ori, chiar ne poate fi frică să încercăm să ne urcăm din nou pe biclă. Dar toată lumea învață până la urmă și toți ne bucurăm apoi de experiențele pe care le avem după ce am învățat să pedalăm. Și uităm juliturile. Trebuie doar să ne asumăm și să fim tenace în a parcurge procesul de învățare. Mai avem nevoie și de o figură protectoare care să ne țină la început de spate. Apoi este doar distractiv.

Ce este de făcut? ”Da, știu că ți-e teamă de nou și necunoscut. O să vezi, însă, că vei cunoaște copii foarte drăguți, ca tine, cu care o să te înțelegi bine. Aproape sigur o să-ți faci mulți prieteni noi cu care o să poți să te vezi și altă dată.”

Astfel, cred că este un moment bun să ieșim din scorbură. Afară este soare și ne așteaptă mulți alți pui și prieteni lângă care să învățăm să zburăm. Apoi putem să ne și lăudăm pe ecrane cu aventurile noastre. Așa îi convingem poate și pe alții să iasă din scorburile lor. Poate chiar ne vor și mulțumi mai târziu.

Drama puterii – pericolul greu de intuit

Deja de mai mulți ani tot vorbesc despre leadership. O fac cu mulți adolescenți, cu companii și cu echipe din diverse domenii. O făceam încă dinainte să se numească ”leadership” dar se referea același lucru: abilitatea unui individ sau a unui grup de indivizi de a-i ghida și de a-i influența pe alții.

De mic am fost preocupat de această dinamică socială, mai ales pentru că nu reușeam să o intuiesc instinctiv. Așa că am tot încercat să o descompun și să o raționalizez (cu toate că ține de domeniul psihologic care este în esență extrem de difuz și greu de descompus sau structurat). Asta, însă, mi-a permis să ajung să pot să explic ce am înțeles din aceste noțiuni din ce în ce mai clar și mai ușor de înțeles:

Prin natura noastră, fiind animale sociale, cam de la începutul istoriei umanității am urmărit să acumulăm două lucruri: resurse și putere. Resursele țin de economie. Puterea este intrinsec legată de ceea ce astăzi numim leadership.

Deci toți ne dorim sau măcar apreciem puterea. Aceasta poate arăta în multe feluri: putem fi regi, prinți, președinți, lideri, modele, politicieni, vedete, influenceri, șefi, conducători, profesori sau părinți. Dar ce se întâmplă după ce o obținem (de multe ori conjunctural)? Mai ales în ziua de astăzi, obținerea unei poziții de putere este din ce în ce mai ușoară. Dar, după ce am obținut-o și ne bucurăm de succesul nostru, câți dintre noi sunt conștienți de drama pe care o implică poziția de putere? Câți ne gândim la asta?

De multe ori filmul arată așa: Venim din blocurile de la periferia unui orășel mic, muncim pe brânci, învățăm, ne angajăm și vine o zi în care eforturile noastre sunt apreciate și ajungem să ni se ofere o poziție de conducere într-o organizație mare dintr-o capitală și mai mare. Începem cu a conduce o echipă mică, poate apoi un departament, poate ajungem chiar să avem un ”C” în titulatura de pe cartea de vizită (CEO, CFO, COO, CRO etc.). Sau apărem la televizor și devenim ”vedete”. Sau devenim influenceri. Sau devenim părinți. Pe scurt, ne batem cu greutățile vieții, facem față provocărilor, răzbim și apoi ajungem să îi conducem și să-i influențăm pe alții. Și apoi ce se întâmplă?

Filmele de la televizor ne tot învață că în acel moment ”am câștigat”. Apoi este o scenă emoționantă cu noi acoperiți de glorie și succes, în aplauze, pe un yacht sau într-o mașină scumpă, ecranul se face negru și apar titlurile de sfârșit.

De fapt, filmul vieții noastre cam acolo ar trebui să înceapă și să devină interesant. Din păcate, din acel punct apar toate premisele să o dăm de gard, poate chiar uneori să devenim penibili, să transformăm filmul într-o comedie sau chiar o dramă.

Din acel punct putem deveni aroganți, ne putem trezi că spunem ceva de genul ”Băi, tu știi cine sunt eu?”, ”Dacă nu-mi dai un discount, să vezi ce live fac despre afacerea ta. Ți-o fac varză!”, putem ajunge să nu ne mai uităm în ochii celui cu care dăm mâna, să ne credem superiori celor din jurul nostru, să credem că nouă ni se cuvine să beneficiem de un tratament preferențial, să începem să dăm tuturor ordine pe tonul asertiv de șef, să intrăm într-o cameră plină cu colegii noștri și să ne purtăm de parcă nu sunt importanți, de parcă ei sunt doar uneltele pe care mâinile noastre de zei le folosesc pentru a obține succesul.

Iar adevărul este că, de fapt, în acele momente, începem să ne sabotăm singuri succesul și puterea obținută. Ne-am dorit să-i ghidăm și să-i influențăm pe alții, ne-am dorit să fim admirați și ajungem să creăm o prăpastie între ei și noi. Ajungem să le transmitem mesajul că noi le suntem superiori, o rasă evoluată, lângă care ei nu merită să stea la aceeași masă. Ori nimeni nu-și dorește să fie condus de o persoană care-și pretinde superioritatea. Vrem să urmăm și să fim ghidați de oameni pe care îi admirăm, de oameni cu care empatizăm și pe care să-i luăm ca model.

Probabil acum mulți vor dori să argumenteze că aroganța (și uneori fițoșeala) oamenilor în poziții de putere este necesară în jocurile politice de la acel nivel înalt, că așa se construiește o imagine care invită alți oameni puternici să-i includă în jocul lor elitist. Cam ca la golf, unde trebuie să te afișezi cu marca potrivită de crose și haine ca să faci afaceri sau ca sa fii băgat în seamă. Da, așa este, politica și poziționarea goală de conținut sunt peste tot și uneori trebuie să jucăm rolul ca să jucăm jocul. Dar nu spune nimeni că rolul trebuie să ajungă să ne definească exclusiv – este doar un rol, este doar o haină, este doar o funcție sau un titlu. Nu spune nimeni că nu putem fi (și) umani. Nu spune nimeni că este nevoie să ne pierdem modestia, curiozitatea, empatia, sau dorința de a învăța de la oricine.

Iar aici apare drama: nimeni nu ne previne cu privire cu privire la această capcană care ne îndepărtează și ne izolează de cei din jurul nostru. Este normal, explicabil și previzibil să ne îmbătăm cu puterea obținută, mai ales dacă ne-am dorit-o cu ardoare toată viața. Este la fel de normal să ne fie foarte greu să conștientizăm acest gen de beție în noi înșine. Totodată, este foarte greu să săpăm atât de mult în mintea noastră până reușim să începem să răspundem cu modestie și autenticitate la întrebarea ”Cine sunt EU?”.

Totuși, cred că avem responsabilitatea să o facem înainte să ajungem într-o poziție de putere sau cât mai repede după ce am reușit.

Ce pot învăța copiii și adolescenții de la ucraineni ?

În ultimii ani am tot promovat ideea că orice criză poate fi percepută ca fiind o oportunitate. Astfel, cred că în orice criză poate fi identificată cel puțin o lecție, ceva de învățat, iar asta poate fi o primă oportunitate oferită de acea situație.

Am construit sistemul pedagogic al Academiei 1,61 pe acest principiu, simulând participanților diverse situații neprevăzute, aparent de criză, dar în joacă (având o plasă de siguranță solidă oferită de instructori), situații din care cu toții găsesc fantastic de multe lucruri de învățat și de descoperit.

Acum, urmărind cu îngrijorare războiul din Ucraina, mă tot gândesc la oportunitățile de învățare pe care ni le oferă acesta. Mai ales copiilor și adolescenților.

Sigur, aparent tragedia unui război este incompatibilă cu ceva despre care ar trebui să vorbim cu copiii noștri. Este un subiect ce generează frică, nesiguranță, anxietate, o grămadă de emoții negative. Dar, de fapt, nu este ca și când am putea să-i ferim la nesfârșit de un subiect care este pe buzele tuturor. Deci, ce ar fi de învățat de aici?

Astăzi, în timp ce scriu acest articol, forțele rusești par că se retrag din anumite zone atacate anterior, iar armata ucraineană pare că a oferit o rezistență mult mai puternică decât se așteptau rușii. Oare de ce? Oare la noi, românii, forțele armate (recrutate sau profesioniste) ar fi rezistat la fel? Oare ne-am dori să o facă următoarele generații? Personal, nu știu să răspund cu siguranță la niciuna din întrebările de mai sus, dar știu că mi-aș dori ca noile generații să aibă puterea și determinarea să reziste precum ucrainenii dacă ar considera necesar să o facă. Mi-aș dori să aibă măcar această opțiune.

Și atunci, oare care sunt abilitățile care le-au permis forțelor ucrainene să reziste până astăzi mai mult decât se așteptau alții?

Încercând să ignor jocurile politice și propaganda (care există în ambele tabere), am de gând să analizez doar abilitățile individuale care i-ar permite unui adolescent și viitor adult să poată rezista așa unui invadator care vine să-i atace casa:

În primul rând, cred că ar trebui să poată (și să-și dorească) să facă parte dintr-un grup de semeni cu care împărtășește aceleași valori, aceleași idealuri, oameni care își doresc același lucru. Toți avem păreri și convingeri individuale dar vocile și acțiunile noastre se pierd în mulțime. Avem forță atunci când putem colabora, atunci când ne găsim locul într-un grup, într-o echipă. Asta numim astăzi leadership. Singurătatea poate fi comodă și (uneori) mai sigură. Dar, într-o situație de criză, statistica arată că doar în grup avem cele mai mari șanse de a depăși greutățile.

La fel de important este să ne definim idealurile și valorile. Știu, pentru mulți asta sună prea pretențios, iar mulți dintre cei mai în vârstă vor spune că pentru generațiile de adolescenți valorile se referă la calitatea cafelei de la Starbucks, iar idealul suprem este să aibă wi-fi gratis peste tot. Nu cred, însă, că este chiar așa. Mulți tineri apără cu înverșunare principii despre identitatea de gen, reciclare, alimentație sănătoasă,  educație (și acestea sunt doar câteva exemple), deci și cei mai tineri caută și formulează idealuri în care să creadă și pentru care militează. Cred, însă, că nu ar strica să fie ajutați să le definească pe cele cu adevărat importante pentru ei.

Gândirea critică și flexibilă cred ca este esențial de format și antrenat. Forțele ucrainene au rezistat până acum pentru că s-au regrupat rapid, au gândit creativ, au aplicat strategii fluide, flexibile și s-au folosit la maxim de faptul că luptau pe teritoriul familiar. La fel au făcut spartanii la Termopile, la fel a făcut și Viet Cong, la fel am făcut noi la Posada și nu numai. Abilitatea de a analiza și de a te adapta repede la o situație neprevăzută de criză este foarte importantă. La fel este și abilitatea de a gândi limpede sub stres, frică și presiune.

Curajul și determinarea sunt și ele importante, dar aici sunt foarte multe de spus. Personal aș fi bucuros să văd că noile generații au abilitatea de a-și abandona căldura vieții cotidiene pentru a se lăsa scoși din sfera lor de confort și a putea realiza ceva ce-și doresc sau ceva în care cred. Îi admir atunci când sar să-și ajute prietenii, când militează pentru o idee, când își urmăresc cu tenacitate calea pe care și-au ales-o. Dar a porni la drum, a face primul pas, necesită un efort semnificativ.

În final, pentru fiecare dintre cei tineri cred că ar fi esențială definirea propriei etici și a principiilor morale în care cred sau care sunt importante pentru ei. Nimeni nu ne învață etica. Cei mai mulți dintre noi o învățăm intuitiv și informal, de la grupul nostru de prieteni și de la familie. Dar puțini se opresc și se apucă să o analizeze sau să și-o definească. Apoi, din analiza propriei viziuni asupra eticii, vor rezulta și alte valori cum ar fi loialitatea, dreptatea sau altruismul.

Făcând această analiză am realizat că, într-un fel, asta încercăm și noi să facem prin programele noastre, deși niciodată nu ne-am propus să transformăm participanții în luptători, revoluționari sau dizidenți. Ne-am propus, în schimb, să le dăm opțiunea de a fi stabili și de a putea depăși o criză pe picioare. Poate chiar a-i rezista, sau măcar a se putea adapta rapid astfel încât să-i facă față. Asta facem în taberele de Bootcamp – vorbim despre echipă, grup și ”esprit de corps”. La Supraviețuire dezvoltăm gândirea critică, abilitatea de adaptare și mentalitatea flexibilă. La Movie Debate dezbatem filme și ne definim valorile, la Cățărare discutăm despre curaj și gestiunea fricii, iar în taberele de Schi din Austria în mod tradițional punem accent pe înțelegerea conceptelor de etică.

Nu știu cât am reușit să ajutăm, dar privind copiii și adolescenții care au participat la programele noastre, sunt destul de sigur să spun că tare mult m-ar liniști să-i am alături într-o situație de criză. Sper să nu testez asta niciodată.

Acum fix doi ani, lumea noastră se întorcea cu fundul în sus. Acum fix doi ani, când de abia lovise Pandemia, nu existau teste, nu se cunoștea tratamentul, nu existau vaccinuri iar în Italia oamenii mureau pe capete în spitalele neîncăpătoare, s-a instalat o panică distrugătoare care a generat o frică perpetuă.

Atunci scriam așa: Cu capul în nisip sau zvârcolindu-ne să ne reinventăm

”Am plecat cu restul familiei la o cabană izolată, undeva la munte. Ni s-a părut mai sigur așa. Perspectiva petrecerii unei perioade lungi de izolare într-un apartament din București, cu Victor agitat cățărându-se pe pereți, părea mai grea decât să tai lemne și să mă gospodăresc, izolat, la munte. Mă simt vinovat că eu am această opțiune, iar alții nu.

Sunt îngândurat tot drumul. Parcă trăiesc într-un film prost. Ajungem la cabană, tai lemne, fac focul, pornesc apa, ne instalăm, îl culcăm pe Victor și, noaptea, târziu îmi pun un pahar de vin și pornesc o conexiune slabă la internet ca să mai aflu niște știri. Și atunci, privind peste ecranul laptopului la șura vecinului, la uliță, la munții și copacii care se zbat în vânt în lumina lunii, mă lovește:

Acesta este un punct de cotitură. După asta, lumea nu va mai fi niciodată la fel. PANICĂ. Simt că sunt în cădere liberă. Îmi fuge pământul de sub picioare. Tot ce am clădit se clatină: economiile noastre, dojo-ul de aikido, proiectul meu de suflet – Academia 1,61, echipa de instructori și angajați, sănătatea noastră, familia separată.

Oare dacă stau, îmi mănânc proviziile, mă îmbăt în fiecare seara și mă uit la toate serialele de pe Netflix, o să treacă? O să fie ca un vis urât? Dacă îmi sap o groapă cât să-mi vâr capul adânc în ea, o să treacă? Ar trebui să găsesc o soluție! Repede! Să revin la viața mea de acum câteva luni! Mă zbat. Vreau să mă agăț de ceva.”

Apoi m-am mobilizat, am început să ne zvârcolim, să căutăm să ne adaptăm, să căutăm soluții. Spuneam eu atunci că ”O să am timp să mă panichez când o să fiu mort!” Până atunci, la treabă!

Am încercat, am eșuat uneori dar am încercat din nou, am pierdut mulți instructori, am pierdut oameni importanți din echipă. Ne-am ridicat din nou, am refăcut echipa după zece luni de pauză totală, am încercat să gestionăm incompatibilități în noul grup, am eșuat din nou, ne-am ridicat iarăși, am refăcut a patra oară echipa de birou și acum pare că lucrurile merg, în sfârșit, cum trebuie. Atitudinea și mentalitatea noii echipe sunt mai bune ca oricând. Rezultatele se văd deja crescând liniar, sănătos și încurajator.

Între timp, au apărut teste, vaccinuri, tratamente. Apoi virusul a suferit o mutație și a devenit mai contagios și mai agresiv, a apărut Delta. Apoi a mutat din nou, a devenit și mai contagios, dar pare că s-a îmblânzit și este mai ușor de tolerat.

Băga-mi-aș picioarele în rollercoaster-ul ăsta! Parcă sunt într-o mașinuță blestemată dintr-un parc de distracții și mă poartă mizeria asta când în sus, când mă aruncă urlând în cădere liberă. Cine naiba a pornit-o? Am plătit bilet la chestia asta? Dacă ajung jos și îl găsesc pe ăla care stă la butoane să vezi ce palme peste ceafă îi dau!

Apoi, încet, au început să se ridice restricțiile. Pare că ne putem relaxa în sfârșit… NOT! A început un război lângă noi! Tancuri distrug orașe, mor oameni, alții fug, alții ajută cu ce pot, este o tragedie generală, prețurile sar în aer și un deștept pendulează rânjind macabru arme atomice. Mama ei de mașinuță! Are cineva iod?…

Acum pare că virusul nu mai este atât de amenințător. S-a mai atenuat sau/și ne-am mai obișnuit cu el. Războiul pare că se localizează în câteva zone și probabilitatea să apară o ciupercă atomică în zonă pare că s-a redus simțitor (sau sperăm).

Astfel, acum mă gândesc la mașinuța asta care mă tot smucește pe șine și ba mă urcă sus, ba o ia cu viteză pe o pantă abruptă. De fapt, am plătit bilet… De fapt, aparent, ăsta este traseul ei. Eu m-am urcat în ea, nu spune nimeni că nu mă pot bucura de experiență, nu? Ok, o să am grijă să nu mănânc șaorma înainte de următoare pantă, dar, dacă acum mașinuța începe să urce, cred că pot să mă bucur de priveliște, de aer, de vânt, de tabere. Sigur, există varianta în care îmi țin ochii strâns închiși pe toată perioada cât se mișcă mașinuța. Dar, oare, ajută? Nu mai bine mă bucur de priveliște?

Așa că, precum spune americanul, ”Fuck it!”. Ce o să urmeze? Foamete? Haideți în tabere! Sunt fun și învățați și ce să mâncați sau cum să vă descurcați cu puțin.

Fuck it! Carpe diem!

Artele marțiale de contact câștigă lupta, Aikido câștigă războiul

”Sunt curios ce părere ai despre Aikido…”

Unul dintre interlocutorii mei, cu experiență mare în kickboxing, ridică o sprânceană anticipând conflictul și, probabil, aceeași luptă fără rezultat în care două părți se bat pentru a demonstra că arta marțială pe care o practică fiecare este cea mai tare și eficientă. De data asta este Aikido vs. Kickbox

”Păi, nu este real. Aikido nu este real!” Îmi răspunde hotarât, așteptând să retaliez și să-i contrazic atacul. Antrenorul său urmărește discuția atent dar relaxat din scaunul de lângă mine. Tibi are și mai multă experiență, este un antrenor extrem de dedicat, pluridisciplinar, competent și cu rezultate foarte bune.

”Așa este! Aikido nu este real. Aikido este o metaforă.” Răspund eu.

Dezechilibru total. Interlocutorul meu ezită. Se aștepta să atac și, în loc de asta, i-am dat dreptate. Tibi zâmbește.  Îmi aleg cu grijă cuvintele (și strategia) ca să câștig războiul:

”Personal nu consider că au dreptate cei ce susțin că Aikido este aplicabil ca atare într-o luptă reală, poate pe stradă, sau chiar în ring. Eu consider că aikido este o metaforă fantastic de puternică despre managementul de conflict. La fel ca jocul de Go (considerat artă marțială) sau jocul de Șah (considerat sport), Aikido este o artă marțială care este extrem de puternică și de eficientă atunci când vine vorba de gestionarea conflictului.

Ca să dau  un exemplu: Dintre țările implicate în Al Doilea Război Mondial, ce țară a ieșit cel mai bine din punct de vedere al raportului dintre resursele investite versus câștigurile și beneficiile obținute la sfârșitul conflictului?”

”Rusia…”

”După ce Hitler a invadat cam un sfert din țară și au investit atâtea resurse ajungând să se lupte un an de zile pe Stalingrad? Greu de crezut…”

Tibi continuă să zâmbească și intră în joc. Deja nu mai este o luptă, este un joc. De Go. Sau de Aikido.

”Statele Unite” Răspunde Tibi.

”Acesta este cel mai comun răspuns la care ne gândim. SUA a investit fantastic de multe resurse. A și câștigat multe după Război, dar raportul dintre investiții și beneficii nu este nici pe departe la fel de bun ca al Elveției.

Elveția a investit relativ puține resurse, a rămas neutră iar la sfârșit avea banii tuturor. Până atunci, Elveția a stat aproape de adversar, s-a ferit, a fost fermă atunci când trebuia, și-a păstrat echilibrul, a fost flexibilă, s-a repoziționat repede, a dansat și a rămas în picioare. Elveția a aplicat un Aikido fenomenal. Kickboxul cel mai probabil câștigă o bătălie, iar Aikido cel mai probabil câștigă războiul”.

Interlocutorul meu inițial s-a dus să-și ia o bere și am rămas cu Tibi să am o discuție superbă, prietenească, despre diversele obiective ale diferitelor stiluri de arte marțiale și cum putem învăța cât mai mult din acestea. Războiul s-a terminat.

Tim Minchin – un comediant și poet extrem de bine titrat spunea că ”Most of society is kept alive by a failure to acknowledge nuance. We tend to generate false dichotomies and then try to argue one point using two entirely different sets of assumptions. Like two tennis players trying to win a match by hitting beautifully executed shots from either end of separate tennis courts.”

Exact așa decurg cele mai multe discuții despre ”Care artă marțială este cea mai bună?”. De parcă este o întrebare binară ce necesită aplicarea uneia dintre doar două etichete disponibile: BUNĂ sau PROASTĂ. Nuanța constă în a continua întrebarea cu o alta: ”Bună la ce?” Și chiar și atunci vor exista o puzderie de răspunsuri și nuanțe pentru că diversele stiluri de luptă și arte marțiale se dispun pe câte o plajă neliniară pe fiecare dintre valențele căutate. 

Mai mult, genul acesta de întrebare, de demers, de luptă pe care am văzut-o de atâtea ori între cei ce dezbat și argumentează că arta marțială (sau sportul, mașina, profesia, casa etc.) pe care o practică sau o susțin este cea mai tare este poate una dintre cele mai mari bariere în calea progresului și înțelegerii noastre. Sursa războaielor. Și totul pleacă de la orgoliu și de la individualitate:

Ce unealtă este mai bună, o șurubelniță sau un ciocan? Răspunsul ține de obiectivul pe care îl urmărim, care poate fi diferit în funcție de fiecare dintre noi. La fel este și în cazul sportului preferat, a mașinii, a profesiei etc. la fel este și în cazul artei marțiale pe care alegem să o practicăm. Vrem cupe și medalii? Vrem să știm cum să ne batem cu bodyguarzii din club? Vrem să devenim soldați? Vrem să învățăm cum să gestionăm eficient un conflict? Sunt obiective diferite, potrivite pentru oameni diferiți, cu dorințe diferite.

Și, de fapt, aici este Cuiul lui Pepelea: Suntem diferiți și este OK. Ne dorim lucruri diferite, și este OK. Avem obiective diferite și nu trebuie decât să ni le definim corect și rațional. Apoi, ca să ne înțelegem și să nu trebuiască să luptăm din nou și din nou în același război, ar trebui să acceptăm că alții au alte obiective decât noi. Și este OK.

Asta pentru că într-un război, de fapt, nu există câștigători. Doar perdanți pe diferite niveluri.

Educația la supraviețuire

De ce ne ducem la școală? De ce vrem să mergem la facultate? Pare o întrebare tâmpită dar cred că ar trebui pusă. Altfel, dacă nu definim clar obiectivele înainte să ne avântăm să investim timp, bani și energie într-un demers, de unde știm că vom obține ce vrem din acesta?

Într-una din cărțile pe care le-am citit în ultima perioadă era o poveste drăguță despre o tradiție de familie a cărei origine nu o mai cunoștea nimeni. Se făcea că, de Ziua Recunoștinței, această familie avea o tradiție să masacreze într-un anumit fel săraca zburătoare (curcanul sau rața) înainte de a o pune la cuptor. Îi tăiau picioarele și le așezau la cap sau în altă parte a corpului, într-un mod unic și contraintuitiv din punct de vedere biologic. Faza tare era că nimeni nu mai știa de ce există această tradiție în familia lor: Fata, care abia învăța tradiția (și să gătească), o întreabă pe mamă, mama ridică din umeri și întreabă bunica, iar bunica ajunge să se prindă că nu a mânat-o niciodată curiozitatea să afle originea tradiției așa că se duce la străbunică și o întreabă de ce au în familie acest obicei care s-a păstrat atâția ani. Străbunica ridică ochii apăsați de zecile de ani trăiți și răspunde senină ”Păi, când eram tânără aveam o singură tavă pentru cuptor și era prea mică pentru ca să încapă toată pasărea în ea. Așa că-i tăiam picioarele.” Evident, familia avea de mulți ani tăvi suficient de mari, dar nimeni nu s-a obosit să întrebe dacă mai are sens să masacreze păsăroiul.

Așa că mă obosesc eu acum să întreb:

Oare de ce mergem în aceste vremuri la școală? Ce obiectiv urmărim? Vrem o diplomă? Vrem oportunitatea de a accesa o slujbă bine plătită? Vrem să învățăm ceva anume? Dacă da, ce? Vrem educație?

Știm cu toții de ce mergeam acum 50 de ani la școală: ne deschidea mintea, ne forma tenacitatea, abilitatea de a învăța, gândirea critică, memoria, cultura generală, educația și ne deschidea o grămadă de oportunități care erau altfel inaccesibile.

Dar astăzi lucrurile nu mai stau la fel:

Vrem o diplomă? La câte cursuri superficiale, facultăți dubioase și fabrici de diplome sunt pe toate drumurile, mai apreciază vreun angajator doar o diplomă? În ultima vreme criteriile de angajare au migrat din ce în ce mai mult pe referințe, experiență, atitudine și altele asemenea. Diploma rămâne din ce în ce mai mult o cerință legală sau un motiv de a o înrăma frumos și a te lăuda. Cerința legală este legitimă de altfel, dar pare din ce în ce mai mult golită de conținut. Fără această cerință am avea mulți ”dentiști” care ar repara dinți după ureche… deși… nu a fost un astfel de scandal destul de recent?

Deci angajatorii se uită din ce în ce mai puțin la diplomă și mai mult pe Linkedin, și nu prea mai avem unde să ne lăudăm cu diplome înrămate. Mie mai degrabă îmi vine să mă laud cu poze din călătorii, cu echipa de instructori sau cu practicanții de la Aikido decât cu teancul meu de diplome ce stă și adună praf într-un biblioraft.

Atunci, poate investim în educație pentru că vrem să dobândim abilități de memorare, cultură generală, determinare și gândire critică. Prima poate fi destul de perimată în momentul în care avem Google și Wikipedia în buzunar. Celelalte sunt competențe încă importante dar, oare, sunt acestea competențe susținute suficient de sistemul educațional actual? Se regăsesc acestea printre obiectivele principale ale actualului sistem de învățământ? Simțiți că ar fi? Sau, poate, încă tăiem picioarele curcanului pentru că așa ne-a spus mama?

Sistemul educațional finlandez a descoperit printre primele că nonformal, experiențial, complementar sistemului educațional formal, afară, în curte, în tabără, copiii își dezvoltă mai repede gândirea critică, abilitatea de a face strategii și ceea ce numim astăzi soft-skills. Mai mult, din punct de vedere al procesului de învățare și al beneficiilor educaționale, nu este o foarte mare diferență între o săptămână de matematică sau una de alpinism și tehnici montane de iarnă. Știu, comparația este extremă dar, dacă ne gândim, creierul copilului operează cu formulele matematice la fel cum operează cu echipamentul tehnic de alpinism: se aplică pe rând o formulă, un algoritm, un calcul, la fel ca atunci când înțelegem ce ham să folosim, ce coborâtor să folosim, ce nod și care este algoritmul de asigurare. Este același proces, același principiu. Mai mult, în ambele cazuri se testează și dezvoltă determinarea, răbdarea, imaginația, abilitatea de memorare sau capacitatea de a face sinteză și gândirea critică. Există și diferențe evidente: matematica se dă la Bac, iar săptămâna de alpinism este distractivă și o faci alături de prieteni care se distrează alături de tine.

Acum, dacă sisteme educaționale de top din toată lumea au descoperit că tava de cuptor nonformală este mai eficientă, oare nu ar trebui să ne întrebăm de ce încă tăiem picioarele curcanului? Acum, că avem grămezi de opțiuni educaționale în jurul nostru, ce fel de tavă de cuptor ar trebui (sau avem nevoie) să cumpărăm?

(Dacă ați ajuns să citiți până aici, probabil vă întrebați dacă am innebunit și am ajuns să sugerez că ar trebui să renunțăm la școală pentru a sta numai în tabere, făcând alpinism de iarnă, de vară, învățând supraviețuire și lăsând ”școala vieții” și a muntelui să substituie o facultate bună. Dacă nu ați ajuns să vă întrebați asta, atunci vă felicit pentru că ați detectat nuanța din acest articol. Dacă vă pregătiți să aruncați cu ouă, atunci ar trebui să precizez că aceste soluții aplicate, nonformale și experiențiale ar trebui să vină complementar celor formale, care aduc structură, analiză și înțelegerea profundă a principiilor învățate. Discuția este despre ponderea acestora în alegerile educaționale pe care le facem și nu, nu este o alegere binară. Dar puteți arunca oricum și cu ouă.)

Deci, voi de ce vă duceți la școală?

Page 1 of 19

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén