Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Inorogul

Afară este vânt, lapoviță și tot grupul stă lipit de soba cabanei ce păstrează căldura lemnelor ce au ars noaptea trecută. Stăm toți zâmbind și vorbim despre munte, etică, despre grup, despre oameni de echipă, iar căldura ce simt că vine de la participanții adolescenți este infinit mai puternică decât cea a focului din sobă. Aici am găsit un inorog.

Un inorog (în engleză ”unicorn”) este un animal mitologic, rar, ce arată ca un cal, alb, are un corn în frunte (ca un pește-spadă) și uneori are puteri magice. Cei mai mulți spun că este imaginar, că nu există, alții spun că ar exista, dar se ascunde bine. Eu am întâlnit unul.

La Academia 1,61, în unele tabere, dăm și premii, în funcție de profilul activității. Nu sunt cine știe ce premii, sunt mai mult simbolice, pentru a recompensa și a confirma o atitudine, un efort sau un rezultat muncit. Oricum ar fi ele, ne tot preocupăm să găsim premii și obiecte haioase, utile și dezirabile de participanți. Așa am ajuns sa facem buff-uri personalizate (sau, mai corect denumite, gulere tubulare) care pot fi folosite într-un milion de moduri, au zeci de întrebuințări utile și, cel mai important, sunt unice. Doar la noi se găsesc acele modele.

Așa că, fără să ne dorim inițial acest rezultat, buff-ul Academia 1,61 a devenit foarte rapid o confirmare a experienței și a reușitelor în programele noastre. Și toți participanții își doresc unul. Mai ales că acea eșarfă se câștigă, nu se primește sau se cumpără.

Divi nu făcea excepție. Un băiat tăcut, timid, muncitor și hotărât, Divi a tot venit în taberele noastre, dar nu a reușit să câștige niciun buff. Nu i s-a legat, deși de fiecare dată a fost aproape. Dar își dorea unul. Și-l dorea tare, dar, cum spunea el, ”nu să-l primească ci să-l câștige.”

Asta până la drumeția noastră prin zăpadă. Aici, cadrul imaginar a fost despre o ceată veselă de pitici ce (la fel ca în Hobbitul lui Tolkien) se avântă să găsească ”Inima muntelui” ascunsă în minele din Moria, pe versanții abruptului Erebor (care era de fapt masivul Piatra Craiului). Am fost găzduți la Cabana Garofița Pietrei Craiului de doi ”gnomi” (Gelu și Mihai) neașteptat de calzi, drăguți și primitori, așa cum erau odată cabanierii de munte și ne-am bucurat de cabana curată, organizată și foarte călduroasă din toate punctele de vedere.

În această tabără, participanții nu au avut un concurs propriu-zis. Ceata de hobbiti trebuia să găsească împreună Inima Muntelui (nestemata Arkenstone) – o stalagmită de gheață ce se formează iarna la intrarea în peșteri – și să o aducă gnomilor. Atât.

Numai că, aici am întins o capcană. Le-am spus participanților că va obține comoara (premiul) numai cel ce posedă piatra. Și doar el. Nimeni alticineva. Voiam să vedem dacă toate poveștile noastre despre grup, despre echipă, despre altruism pe munte și despre grijă pentru colegii de drumeție au avut vreun efect sau pălesc în fața unor premii.

Nu mică ne-a fost bucuria să vedem că cei mici nu au picat în capcana noastră ci, încă de la început, s-au organizat și au riscat convenind să împartă comoara egal între toți cei din cetă. Au riscat pentru că nu știau dacă poate fi împărțită comoara, dar și-au asumat acest risc și au păstrat convenția până la sfârșit. Nu s-au întrecut pe traseu spre peșteră, nu s-au alergat nici la coborâre, nu și-au furat ”nestemata”, au avut încredere unii în alții. Dar nu atunci am găsit inorogul.

La sfârșit, când grupul a primit ”comoara” (o pungă plină cu tricouri, buff-uri și alte obiecte care să ajungă la toată lumea), așa cum au convenit, au împărțit-o în mod egal. Dar după câteva minute, și-au dat seama că Divi nu luase nimic. Văzând că nu sunt suficiente buff-uri pentru toată lumea, Divi, deși își dorea cu ardoare unul, nu a vrut să emită pretenții asupra unuia și, mai mult, și-a donat obiectele ce îi reveneau lui în favoarea altora care ”se bucurau mai mult la ele”.

Văzând asta, mai mulți din grup s-au oferit să facă schimb sau să îi dea buff-urile lor, dar Divi era ferm pe poziție și le tot spunea că ei se bucură mai tare de ele și că el este OK.

Doar că eu știam mai bine. Îmi aminteam tabăra de spraviețuire de anul trecut când Divi îmi povestea că venise decis să câștige un buff și că ăsta era singurul său regret legat de experiența din tabără.

Așa că, de lângă soba ce se răcea încet, în podul cald al cabanei, am povestit grupului de pitici despre cât de prețios este acest gen de sacrificiu și, mai ales, mentalitatea ce stă la baza acestei atitudini. Le-am spus că alături de oameni care gândesc așa mi-aș dori eu să merg la munte (sau oriunde în lumea asta), alături de oameni în care pot să am încredere și care înțeleg ce înseamnă să ai grijă de grupul și de coechipierii tăi. Le-am spus că acesta este genul de om care se va opri să își ajute colegii chiar când lui îi este greu, care nu va abandona pe nimeni și pe care poți să te bazezi că te va ajuta dacă i-o vei cere. Și i-am dat buff-ul meu.

A comentat puțin, am insistat, mi-am cerut scuze că este scămoșat și folosit, i-am spus că îl mertă cu prisosință și l-a luat. A spus un ”Mulțumesc, Andrei!” apăsat, dar în care am citit mai mult decât cuvinte și l-a înfășurat în jurul mâinii. La fel de bine putea să și-l înfășoare pe cornul din frunte.

Arhitectură sau educație, oul sau găina

Când m-am hotărât să las în urmă arhitectura pentru domeniul educațional, mulți s-au mirat sau chiar mi-au reproșat că arunc la gunoi ani de studiu, pregatiri și stagiaturi (așa, cam 11) pentru ca să o iau de la capăt. Le-am dat ca argument povestea lui Le Corbusier și le-am zis că educația este mai importantă și este esențial ca arhitectura să se potrivească educației celor pentru care se proiectează.

Le Corbusier a fost un arhitect reputat și foarte titrat în anii `50, un important fondator al arhitecturii moderne, care era renumit pentru proiectele sale avangardiste, cu linii frumoase, simple, coerente și planuri eficiente, gândite pentru a fi potrivite tuturor nevoilor ”omului modern”. Deși sunt multe de învățat din cele create și proiectate de Le Corbusier, m-au inspirat în decizia mea două relative erori ale proiectelor sale.

În 1927, Le Corbusier a proiectat o serie de apartamente tip duplex, in Marsilia. A proiectat inclusiv mobilierul, a ales covoarele și le-a dat viitorilor locatari să aleagă culorile amenajarilor interioare. Aveau o singură opțiune: ca el, sau ca el. Oricum, apartamentele erau frumoase, cu supantă și două băi. Totusi, nu au fost primite cu bucurie, iar locatarii nu le-au luat ca un reper al arhitecturii moderniste (așa cum au ajuns ulterior să fie prezentate în școli). Locatarii voiau covoarele lor cu ”răpirea din serai”, iar în a doua baie a apartamentului țineau murăturile și teascul de vin. Pe principiul că poți să scoți țăranul de la țară, dar nu poți scoate țara din țăran doar punându-l într-un apartament modern.

Un alt exemplu pe aceeași linie, a fost orașul Chandigarh din India, în proiectarea căruia Le Corbusier a avut un cuvânt greu de spus începând cu 1953. Și a făcut el un oraș-grădină, modern, aerisit, mare, cu bulevarde largi, ca Champs-Elysees, cu spații verzi și clădiri suple, frumoase, cu linii drepte și curate. Și nu s-a mutat nimeni. Inițial, orașul a fost primit foarte prost. Indienii nu aveau nevoie de bulevarde cu șase benzi. Ei se deplasau predominant cu bicicleta. Indienii nu apreciau clădirile mari, cu suprafețe curate, drepte. Ei voiau acareturi, firlifanțuri, decorațiuni încărcate. Indienii nu aveau nevoie de parcuri între clădiri. Ei aveau nevoie să ajungă repede de la o clădire la alta. Așa că au angajat alți arhitecți care să ”indigenizeze” curățenia și aeriseala orașului modernist. Iar parcurile lui Le Corbusier s-au umplut de cocioabe și acareturi indiene.

De aici nu trebuie înțeles că este ceva rău cu țăranul (francez, român sau de orice altă nație) sau cu arhitectura vernaculară urbană indiană (dacă se poate numi așa). Problema este cu disonanța dintre arhitectură și educația beneficiarului. Cele două ar trebui să se poată întâlni pe un teren de mijloc. Arhitectul ar trebui să înțeleagă nevoile și cultura beneficiarului și să-și adapteze proiectul  aducându-l mai aproape de acestea, iar beneficiarul ar trebui să fie deschis și atent la sugestiile arhitectului prin care își poate îmbunătăți viața atât din punct de vedere practic cât și estetic. Problema este când beneficiarul îmi cere baluștri la casa lui din Dămăroaia, când soția beneficiarului impune balustradă de fier forjat cu floricele la scara interioară din locuința sa într-un curat stil post-modernist, sau când gherțoiul mă pune să îi demolez baia din apartamentul de două camere din blocul comunist de la Piața Muncii ca să îi încapă cada cu hidromasaj, marca Jacuzzi, pe care a dat 5500 de euro. La fel de mare este problema dacă, luându-mi un aer prețios, mă apuc să-i vorbesc despre influențe vernaculare, teoria spațiului și redarea formei prin lumină la casa de vacanță de la Râșnov a unui ghiolban care a făcut bani din bișniță și este mai intersat de cât de mare este grătarul.

Este clar că vorbim altă limbă. Eu nu insist să fiu ezoteric în exprimare (verbală sau arhitecturală), dar cred că ambele părți ar trebui să facă un efort.  Prea des, în ultimul timp, arhitectul a început să fie folosit doar ca o unealtă de confirmare a gusturilor beneficiarilor sau, mai rău, ca simplu posesor de ștampilă. Iar prăpastia se lărgește.

Astfel, în loc să fiu nemuritor și rece pe poziția mea de arhitect gomos, sau să mă transform în ștampilator pe bani, am ales să construiesc încet la capul de pod de pe cealaltă parte a prăpastiei. Poate, doar, doar, cele două maluri se vor mai apropia nițel.

De ce nu voi lucra cu cel care spune că este ”cel mai bun”

Mi-am amintit zilele trecute de un moment din primul an cand am deschis dojo-ul de aikido, când, în sală, a intrat un bărbat grăsuț, cu niște ochi ageri și scrutători. Mi-a spus că nu a mai făcut arte marțiale și că ar dori să se apuce de aikido. I-am spus că este binevenit. Totuși, înainte să decidă dacă va veni, mi-a spus că ar dori să știe dacă eu sunt cel mai bun, pentru că el voia să practice numai cu cei mai buni și să obțină grade cât mai repede. Nu cred că am reușit să îmi ascund un mic zâmbet și i-am spus că sunt departe de a fi cel mai bun și că nu prea înțeleg ce înseamnă ”cel mai bun” în aikido. I-am spus ce grad aveam la acel moment și i-am recomandat o sală și un sensei cu un grad semnificativ mai mare decât al meu. Mi-a mai spus o dată că dorește să lucreze cu cel mai bun pentru că numai așa își va asigura cel mai rapid progres. Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit fiind amândoi convinși că dojo-ul meu nu este potrivit pentru el.

Acest episod mi-a arătat ceva ce aveam să pot explica în cuvinte câțiva ani mai târziu, cam după ce l-am citit pe Kahneman și după ce l-am rugat pe Mihai Barbu să vină ca profesor de fotografie într-una din taberele noastre. Mihai m-a refuzat elegant și mi-a spus ceva cu foarte mult sens: ”Andrei, te voi refuza pentru că nu sunt un profesor bun. Poți fi un fotograf bun, dar un profesor execrabil, sau poți fi un fotograf mediocru, dar un profesor excelent. Eu știu că sunt un profesor foarte prost.”

Daniel Kahneman, în cartea sa ”Gândire rapidă, gândire lentă” numea acest gen de judecată ”bias”. Este o judecată ce își are originea în presupunerea că cel mai bun într-un domeniu va fi automat și cel mai bun profesor în acel domeniu. Evident, această presupunere poate fi și adevărată dar și falsă, după caz, deci cu siguranță nu poate deveni o regulă.

Problema și motivul pentru care am ajuns să fiu foarte sceptic cu privire la cei ce se proclamă ”cei mai buni” este că de cele mai multe ori această declarație demonstrează exact contrariul. Ca și cum acest ”wishfull thinking” arată exact frustrarea de a nu fi cel mai tare, cel mai șmecher, cel mai minunat. Cumva, statutul de ”cel mai bun” implică o aroganță de a nu mai avea ce învăța de la cei mai puțin buni. Iar eu am convingerea că suficientul, cel ce nu mai are ce învăța, nu este și nu are cum să fie niciodată cel mai bun. Am mai scris despre asta aici: Aroganța implică suficiență și este semn de prostie. Cred că cei ce sunt cu adevărat ”cei mai buni”, de cele mai multe ori nici nu își dau seama de asta și cu siguranță nu o declară.

Acum câteva luni, m-am nimerit la un eveniment profund corporatist unde, în fața a câteva sute de oameni, persoana de pe scenă, cu microfonul în mână, spunea ”Suntem cei mai buni, știm asta, ne-am obișnuit cu asta.” Declarația mi-a aprins câteva beculețe și toate în sens negativ: Ori era o aroganță, ori era o minciună, ori era o încercare de motivare a maselor de zeloți, ori era o tehnică de vânzare, dar niciuna din variantele de mai sus nu era etică. Astfel, mesajul care a ajuns la mine a fost unul profund negativ. Nu mai spun că acest statut este și va fi prin esență unul peren și o etichetă extrem de superficială și ușor de dezlipit.

Interesant mi se pare, însă, a înțelege procesul motivațional. Un antrenor de atletism își întreba sportivul de ce aleargă. ”Alergi ca să ajungi pe cineva, alergi pentru că ești urmărit de cineva, sau alergi către ceva?” Evident, răspunsul corect (și cel mai bun atlet) este cel care aleargă către ceva, către linia de sosire, căutând să fie cât de bun poate, mai bun decât a fost ieri, și fără să se uite la ceilalți alergători. Ceilalți sunt sortiți să rămână fără motivație când statutul cu care sunt obișnuiți se va schimba.

Astfel, am ajuns să consider eticheta de ”cel mai bun” un motiv serios de a fi suspicios:

  • În primul rând, din cauza biasului de a nu fi neapărat același lucru performanța într-un anumit domeniu și așteptările mele de la acel om sau entitate. Nu am nevoie de cel mai bun zugrav dacă fură și nu vine la timp. Mă mulțumesc cu unul bun, dar serios.
  • În al doilea rând, declarația demonstrează o aroganță care nu poate fi sănătoasă și indică de cele mai multe ori ceva negativ. Sau pur și simplu arată că cel ce o face este mincinos.
  • Iar în al treilea rând, arată că motivația celui ce își pune singur această etichetă este una fragilă și neconstructivă, bazată doar pe competiție și mai puțin pe progres.

Să fie, sau să nu fie, competiție?

Aveam zilelele trecute o discuție cu Anca despre dacă este bună sau nu competiția la copii. În special la cei mici, din grupa 7 – 10 ani. Discutam despre niște programe ale Academiei 1,61 și încercam să ne hotărâm dacă are sau nu sens să introducem o latură competițională în programul cu pricina.

Înainte de a intra în fondul subiectului, însă, amândoi remarcam inflexibilitatea punctelor de vedere a multor părinți care de cele mai multe ori se situează în două tabere opuse. Ori sunt adepți ai noilor teorii de ”parenting”, le înțeleg greșit sau incomplet și descurajează orice formă de competiție, ori sunt ei atât de competitivi încât au impresia ca odorul lor trebuie să fie primul întotdeauna, cel mai tare și să iasă câștigător indiferent dacă era sau nu întrecere.

Auzim ambele variante de extremism, din ce în ce mai des: ”Este oribil să pui copiii să se întreacă pentru că cineva pleacă întotdeauna dezamăgit!” sau opusul ”Trebuie să iasă câștigător! Trebuie să câștige și el ceva acolo. Măcar pentru efort.”

Eu cred că ambele puncte de vedere sunt greșite. Nu total, ci sunt eronate prin faptul că ambele sunt duse la extrem. De multe ori, oamenii tind să își formeze (pre)judecăți extreme din lipsă de informații, ca urmare a aprofundării insuficiente a unui subiect, sau creditând prea mult o singură sursă. Cred că nuanțele sunt importante, iar părerile universal valabile sunt calea spre o periculoasă suficiență.

Classroom_Competition_Arm_WrestlingRevenind, cred că ideea de competiție este bună la copii în anumite cazuri și neinspirată în altele. Depinde de context, de obiectivele de învățare ale exercițiului (da, trebuie să plecăm de la ele), de vârstă și de modul de prezentare. Competiția este o unealtă ce ar trebui să servească unui scop clar definit. Uneori această unealtă este bună și se potrivește, motivează, crează frustrarea necesară creșterii și dezvoltării sau pur și simplu dă un feedback cuantificabil, în timp ce, în alte ocazii, această unealtă este total inutilă și strică mai mult decât să ajute. Ca un ciocan sau o șurubelniță care se potrivește doar cu anumite tipuri de reparații. Cine a încercat să desfacă un șurub fără șurubelniță știe despre ce vorbesc. Pe de altă parte, nu poți să tencuiești un perete cu șurubelnița. Sau să bați un cui.

Spre exemplu, noi, în taberele tematice (pentru copii între 6 și 9 ani), nu promovăm ideea de competiție (cu atât mai mult nu cu premii) deși mulți dintre cei mici o au deja în sânge. Acolo toată lumea primește la sfârșit o diplomă de participare și, cel mult, în cadrul unui exercițiu, la debriefing, copiii spun cu cine s-au înțeles cel mai bine. Ca un fel de feedback infantil.

La sala de aikido, în dojo, nici nu vreau să aud de competiție între practicanți pentru că asta este filosofia din spatele acestei arte marțiale: Obiectivul este să te armonizezi cu partenerul tău și mai puțin să fii primul care îi rupe capul (deși ai și această opțiune). Acolo, pentru copii, avem examene și atât. Ai făcut ce trebuia, ai luat. Nu ai făcut, ai picat. Tu cu tine însuți. Matematic, în baza unui feedback coerent.

Vara, în taberele de la munte (mai puțin în cea de speologie) avem obligatoriu competiție, dar este exclusiv una între echipe. Aici competiția este foarte utilă pentru că așa ne atingem cel puțin două obiective: copiii și adolescenții se concentrează pe a lucra eficient în echipă și sunt motivați să depună efort și energie pentru a face față programului și exercițiilor. Aici, competiția devine un factor motivațional care ne susține obiectivele de învățare. Dacă îi explic celui mic că este bine să învețe să se orienteze cu busola ca să se descurce el pe munte într-un viitor îndepărtat, nu o să vizualizeze acest viitor îndepărtat și își va pierde interesul (de cele mai multe ori). Pe de altă parte, dacă îi spun că este util să învețe cum să se orienteze cu busola pentru ca echipa lui să fie cea mai rapidă la traseul de orientare, în majoritatea cazurilor va fi foarte motivat și atent, iar noi ne vom fi îndeplinit două obiective de învățare: tehnica de orientare și lucrul în echipă. Iar dacă unul din cele două a scârțâit și nu a mers bine, cel mic sigur va fi curios ulterior să afle ce nu a funcționat și cum va putea remedia acest lucru pe viitor. Deci ne-am apropiat de a ne atinge obiectivele de învățare.

În taberele de schi, este mai complicat. Este un melanj de competiție indviduală și pe echipe. Clasamentul este format de scoruri și puncte obținute la exerciții, concursuri pe pârtie, jocuri de echipă în cabană, iar ponderea cea mai mare o are progresul făcut pe pârtie. Altfel spus, stilul de a schia a participanților este evaluat la începutul taberei, iar aceștia primesc un scor de la 1 la 100. La finalul taberei mai facem o evaluare, iar diferența dintre cele două valori determină progresul. Aici, competiția asigură motivația participanților de a progresa cât mai mult și cât mai repede, deci ne ajută.

Așa cum le spun multor părinți, noi, la Academia 1,61 nu suntem agenție de turism și nu avem ca unică prioritate distracția participanților, ci suntem un program educațional. Deci, dacă unii vor fi dezamăgiți că nu au câștigat, tocmai bine acest lucru ne va susține obiectivele de învățare. Deci ne-am făcut treaba. De cele mai multe ori, cel ce doar se distrează, la fel ca și cel care iese pe primul loc, nu învață nimic.

De asemenea, cred că este total greșit înțeleasă și interpretată ideea de ”nimeni să nu se supere” sau ”toată lumea să câștige”. Sigur, nu are sens să stresezi copilul degeaba și să îl supui unor dezamăgiri gratuite sau, mai rău, nedrepte. Totuși, ideea că toată lumea primește câte o medalie este proastă pentru toți. Cel ce a câștigat și a tras cel mai tare își vede efortul anulat de lipsa unei departajări, iar cel ce nu a câștigat și a ieșit ultimul, primește premiul cu jenă și vinovăție, conștient că nu îl merită. Deci așa toată lumea se simte prost, toată lumea pleacă dezamăgită.

Personal, cred într-o cale de mijloc, în care competiția este prezentă, dar nu este dusă la extrem, este aplicată în funcție de context, vârstă și obiective, iar rezultatele sunt discutate și disecate exhaustiv pentru a trage concluzii cât mai aproape de adevăr și cât mai constructive. Altfel, oricare din cele două extreme va ajunge să facă pe termen lung mai mult rău decât bine.

Nu am învățat nimic.

Nu am aer. Sunt pe spate, mâinile îmi sunt prinse deasupra capului în amestecătura de lemne și moloz, iar o grindă mare mă apasă pe piept. Ceva mă înțeapă la interior. Cred că mi-am rupt câteva coaste. Ochii mă ustură de la praf și am moloz în gură. Fiecare repirație doare și ustură pe gât, dar cel mai rău este că bucata mare de lemn de pe piept nu mă lasă să îmi umplu plămânii cu aer cât aș avea nevoie. Lângă mine a fost aruncat și strivit un semn de la ieșirea de urgență, iar în lumina sa verde văd lemnul mare de deasupra mea. Bucăți mici de moloz se rostogolesc pe lângă mine cu fiecare mișcare pe care o fac.

Am ieșit la o bere într-un bar din Centrul Vechi. Nu am mai fost acolo de ani de zile, dar prietenii mei au zis că știu un loc drăguț cu bere bună. M-am gândit că nu se va întâmpla nimic nasol tocmai acum. Cât puteam să stăm la o bere?

Am impresia că, de fiecare dată când expir, grinda coboară încă puțin și nu mai reușesc să îmi umplu plămânii la fel ca înainte. Simt disperarea claustrofobică urcând în mine ca un val pe care nu îl pot opri. Trebuie să ies de aici! Încep să mă zbat tare. Gâfâi dar îmi eliberez mâna stangă. Ceva nu e bine. Îmi aduc brațul în fața ochilor și văd că este rupt. Nici nu am simțit. Parcă mai am o articulație între cot și încheietură iar degetele sunt inerte. Mă sufoc. Grinda coboară mai jos.  Încă o gură de aer. Împing în lemn. Împing cu orice pot, cu pieptul, cu brațul ciung. Nu se mișcă. Privirea mi se împăienjenește. Poate o să vină cineva să mă salveze. Încă o gură de aer. Nu este suficient. Nu am aer.

Dacă până acum am fost mai ponderat, am scris mai tehnic, sau am povestit doar experiențe reale, trăite de mine și am postat sfaturi (zic eu) utile, au fost puțini interesați de ce povesteam despre situația clădirilor vechi din București (fie ele din Centrul Vechi sau nu). Poate, dacă postez o ficțiune macabră despre cum moare un amărât sub dărâmături, asta ridică câteva fire de păr de pe spatele cuiva. Poate cineva își imaginează cum ar fi să fie el strivit de grinda sub care își bea berea și iese din local. Poate, dacă scriu ”pâine și circ”, prinde mai bine și aud mai mulți.

dead-man-hand-rubble-earthquake-disaster-16898831După Colectiv nu am învățat nimic. Nu s-a schimbat aproape nimic. Localurile tot așa sunt, atitudinea pentru elementele de siguranță tot aia este, controalele tot de mântuială sunt făcute, iar păsuirea autorităților pentru ca patronii să ”intre în legalitate” este exact un naiv ”nu se va întâmpla nimic nasol tocmai acum”.

Înainte de Colectiv, prietenii mei mă luau peste picior când povesteam despre riscurile clădirilor vechi din București, sau, în cel mai bun caz, îmi dădeau dreptate, ridicau din umeri și își beau berea în continuare. Acum, după Colectiv, nu mai ridică din umeri, dar își beau berea în continuare, ca struțul care își vâră adânc capul în nisip. ”Nu se va întâmpla nimic nasol tocmai acum”.

O poveste reală: Acum mai mulți ani, eram cu un client ce avea un spațiu mare în Centrul Vechi, într-o clădire tip plombă, din 1931 (când nu se folosea beton armat ci doar cărămidă portantă cu planșeu din lemn). Spațiul său era la etaj, iar la parter era aproape gata un bar ce urma să se deschidă în următoarele zile. Clădirea avea trei inimi principale, portante, perpendiculare pe fațadă. În plus, mai avea un labirint de pereți de cărămidă, cu rol de compartimentare. Mergând prin clădirea veche, cu planurile în mână, îi spuneam beneficiarului ce ar putea să lărgească pentru a face loc meselor, barului, sau ringului de dans pe care voia să le amenajeze. Nu avea multe opțiuni și, oricum, îi explicasem că se va lăsa cu consolidări și cu o expertiză structurală temeinică. Dezamăgiți, dăm să plecăm când beneficiarul propune să vedem ce fac vecinii de sub el care mai aveau puțin și terminau amenajarea. Batem la ușă, muncitorii ne deschid larg ușile cu ziare în geam și ne intreabă mândri dacă ne place. Acolo, exact sub labirintul de pereți de cărămidă de la etajul susținut de un vechi planșeu cu grinzi de lemn, era un superb ”open-space generos” din care lipsea și o bucată semnificativă din peretele portant. Aproape am scăpat planurile din mână.

Le-am atras atenția că au dărâmat ziduri de rezistență. Mi-au răspuns senini ”Cum?! Noi nu am demolat nimic de rezistență, că nu am dat jos nimic din beton!” Le-am spus că puteau să dea jos toată casa că nu ar fi găsit beton.

Beneficiarul meu s-a făcut foc și pară, a amenințat cu cerul și pământul, a zis că, dacă nu consolidează structura, jar mănâncă,  iar proiectul  spațiului de la etaj a rămas în aer. Astăzi, barul de jos funcționează în continuare, iar eu nu am văzut consolidări la acea clădire.

 Când am scris acest articol despre Colectiv, cineva îmi bătea obrazul și îmi spunea că ar trebui să numesc public clădirile despre care știu că au probleme. Nevrând să încep să mă uit des peste umăr pentru că am stricat afacerea vreunui mafiot, sau să dau doar într-unii în timp ce despre alții nu știu, voi face chiar mai bine decât să numesc clădirile cu probleme: Voi explica după ce ar trebui să ne uităm noi, clienții, înainte să ieșim naibii din crâșma nesigură. Deci, iată:

Dacă bei bere și dansezi în Centrul Vechi, pe un planșeu cu structură din lemn, probabil că acesta are vreo 90 de ani, este uscat bine, iar la cutremur cade cu tine. La incendiu arde și apoi cade cu tine. (Iar clădirea nu are cum să aibă actele în ordine.)

Dacă stai în bar, la subsol, într-o clădire veche, și nu ai deasupra ta niște grinzi mari (imense) metalice, cel mai probabil că structura nu a fost consolidată, iar la un cutremur mai serios ai șanse mari să sfârșești strivit între casă și planetă.

Dacă, atunci când ai urcat la etaj să îți bei berea, ai folosit o scara îngustă, de lemn, nu este în regulă. Vezi dacă poți sări pe geam pentru că scara nu va mai fi o opțiune în caz de calamitate.

Dacă bei bere într-un spațiu mare cam cât apartamentul tău și nu vezi un loc unde, dacă întinzi mâinile în lateral și te rotești repede, nu lovești pe cineva, iar în acest spațiu nu este decât o singură cale de evacuare (lată cât o ușă normală), cel mai probabil spațiul este prea aglomerat. Ieși singur sau poți sta să te calce în picioare gloata panicată.

Dacă bei bere la subsol, într-o clădire veche și nu vezi nici tubulatură de ventilație ”d`aia mare și urâtă” și nici geamuri către exterior, atunci înseamnă că cel mai probabil nu există trape de desfumare și vei muri asfixiat de fumul unui eventual incendiu.

Am mai scris asta: Cadrele medicale care ne țin anual cursurile de prim-ajutor (la Academia 1,61) ne-au spus deschis că există un plan de intervenție în caz de cutremur peste 7.5 Richter cu spitale mobile la Universitate și în Parcul Izvor, pentru că din Centrul Vechi al Bucureștiului vor ieși victime de numărul zecilor de mii sau mai rău dacă este weekend.

Păi, nu ar fi mai simplu să prevenim decât să plănuim cum triem zeci de mii de victime?

Am avut prieteni și cunoștințe în Colectiv. Unii au scăpat, alții nu. Ar fi păcat să nu fi învățat chiar nimic după tragedia lor.

”Superman ar trebui să se mute în România pentru că poartă culorile tricolorului” – o poveste despre 1,61

”Superman ar trebui să se mute în România pentru că poartă culorile tricolorului!” Acesta este motivul pentru care am decis să pornesc un proiect educațional. Nu că ne poartă Superman tricolorul, ci genul acesta de răspunsuri.

20161201_150907Atunci când am decis să pun pe roate programul Academia 1,61, ajungeam la concluzia că tare mult mi-ar plăcea să îmi aduc și eu o minimă contribuție la o schimbare în bine a lumii în care trăiesc, iar pentru a face asta, cred că educația este un domeniu mult mai puternic decât arhitectura. Este suficient să ne uităm la răsunătorul eșec al lui Le Corbusier în Chandigarh ca să înțelegem că arhitectura este complementară, modificându-se în funcție de nivelul de educație al populației beneficiare. Invers, este tare greu de făcut educație prin arhitectură. Așa că m-am dus la sursă, am ales cea mai potrivită unealtă pentru a fi cât mai eficient în demersul generat de dorința de a îmbunătăți lumea din jurul meu: un program educațional.

Asta am încercat să inspire și numele. Mulți au întrebat de unde vine 1,61. Am auzit tot felul de variante:

”Este înălțimea ta?” Nu, eu am puțin mai mult…

”Este înălțimea media a copiilor care vin în tabere?” Nu, având în vedere că avem programe pentru copii începând de la cinci ani, cred că această cifră este semnificativ mai mică.

”Este adresa unde este sediul?” Nu, pentru că are virgulă, nu suntem în Harry Potter ca să existe peronul 9 și 3/4, iar sediul nostru este, de fapt, cam peste tot. Sediul social este la numărul 179, deci, nu.

”Este numărul participanților din tabără”. Nu, ne-ar fi destul de greu să plecăm la drum cu un copil și puțin peste jumătate din altul. De obicei, plecăm cu aproximativ 20 de participanți. Niciodată cu mai mulți.

Nicidecum. 1,61 este Phi, sau Numărul de Aur, sau Proporția de Aur. De fapt este 1,6103398874989484…..

Această proporție este unul din acele lucruri care parcă îți arată că tot universul are o profundă logică interioară. Practic, această proporție, studiată încă din antichitate, a fost identificată și folosită într-o multitudine de domenii, fiind asociată cu frumosul și echilibrul. Phi se regăsește în natură, în ritmul de creștere și de dispunere a semințelor pe plante, a crengilor copacilor, în ritmul înmulțirii unor animale, sau în proporția volutelor melcilor, în ritmul de creștere a cristalelor, a fost folosit intens în artă, arhitectură și muzică și a fost găsit chiar în proporția ADN-ului uman. Unii i-au atribuit chiar conotații divine.

Interpretarea mea este mai pragmatică și puțin mai tehnică: (Pentru cei care își pierd răbdarea ușor, săriți peste scrisul cu italice)

Deși nu există un algoritm universal pentru a dispune puncte echidistante pe o suprafață curbă, riglată sau sferică (cum ar fi o frunză), aplicarea Proporției de Aur dă o aproximare foarte bună. Astfel, planta care trebuie să dispună cât mai multe semințe pe frunza sa va aplica Proporția de Aur. La fel face și copacul și la fel fac multe animale. De aceea regăsim acest număr atât de des în natură. Tot de aceea ne-am învățat să îl recunoaștem la nivel inconștient și am început să îl integrăm în creațiile noastre. De aceea cărțile au (în majoritatea lor) o anumită proporție, foile de hârtie au o anumită proporție, ferestrele renașterii au o anumită formă, la fel ca ecranele televizoarelor, fotografiile sau picturile celebre. Unii s-au aventurat chiar să avanseze teoria cum  că ne plac fizionomiile în care regăsim Proporția de Aur.

Alții încercă să demonteze aceste teorii arătând că niciunul din aceste rapoarte nu este exact 1,61 ci doar se apropie destul de mult. Părerea mea este că, la fel cum termodinamica operează pe presupunerea existenței unui ”gaz ideal”, aplicând cu o marjă de eroare comportamentul acestuia la celelalte gaze, la fel ar trebui să vedem și Proporția de Aur, ca un raport natural spre care să tindem.

Și de aceea ne numim 1,61.

Spunem noi că suntem ”academie” pentru că suntem un proiect educațional și suntem ”1,61” pentru că încercăm să găsim Raportul de Aur în oricine. Sau măcar în cei care își doresc să și-l descopere.

Clubul Phi l-am creat având aceleași obiective, încercând să oferim ceva de făcut comunității care s-a filtrat și s-a strâns în jurul acestui proiect chiar și în lunile ploioase și nămoloase de primăvară și toamnă când nu putem nici merge la schi și nici merge la cățărat, la munte, la scufundări, la peșteri, sau cu bicicleta.

Sezonul acesta, la clubul Phi, am vorbit despre tehnici pe corzi, autoapărare, astronomie și dezbateri academice, în mai multe ateliere. La atelierul de dezbateri, unde am învățat despre argumente, sofisme, reguli de argumentație și retorică, ne-am gândit să nu propunem o temă plictisitoare de genul ”pro sau contra uniformei în școli” sau ”pro sau contra telefoanelor mobile la școală” ci una mai haioasă și mai pe gustul participanților: ”Batman vs Superman – cine să se mute în România”. Unii îl susțineau pe Batman și ceilalți pe Superman. Am auzit argumente din cele mai crețe, la care puțin probabil să mă fi gândit:

”Batman are mulți bani, o să intre în politică și va face ordine. O va face cu banii, ca politician, sau cu forța, daca va fi nevoie. El trebuie să se mute în România.” – copil de 10 ani

”Superman zboară și este mai rapid decât Batman care trebuie să se bazeze pe multe mijloace de transport (batmobil, batsub, batwing). Și mai consumă și benzină și poluează” – băiețel de 11 ani

”Da, dar Batman va cumpăra benzina și va ajuta economia.” – raspuns dat de o fată de 12 ani

”Superman face haos de fiecare dată când se luptă cu cineva. Batman mai puțin.”

”Pe Superman o să îl urmărească inamicii lui care sunt mai puternici decât ai lui Batman și o să ne facă orașele varză”.

”Superman este singur, pe când Batman are bani și poate să-și facă o echipă cu care să acopere toată țara” – copil de 10 ani

”Este nedrept să vină Superman în România pentru că el poate avea grijă de tot globul, nu doar de noi. Batman are grijă de câte un oraș și este mai potrivit să vină la noi” – fetiță de 12 ani

”Superman ne poartă deja tricolorul!”

Astea sunt răspunsuri 1,61.

Page 1 of 11

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén