Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Puterea unei povești

Stau pe canapea, Victor este tolănit pe mine, îmi mângâie absent mâna și stă cu ochii pironiți în cartea din care îi citesc. Este atent să nu cumva să scap vreun cuvânt. Știe deja povestea pe dinafară dar îi place să o audă din nou și din nou. Îi citesc despre Cârtițel care voia neapărat niște pantalonași cu buzunare mari.

Când Cârtițel se întâlnește cu Racul, îl întreabă ”Nu știți de unde aș putea face rost de niște pantalonași cu buzunare mari?” și Racul îi răspunde ”Măi să fie, adu-mi o pânză și-ți croiesc eu pantalonașii.” Apoi Cârtițel află cum se face o pânză, cum se crește și se prelucrează inul pentru material, cum pot mai multe ”animale” să lucreze în echipă, să colaboreze și să se înțeleagă.

Și, pe măsură ce îi citesc a suta oară povestea, mă gândesc cât de importante sunt poveștile pentru educația noastră, indiferent dacă realizăm asta sau nu: Am crescut cu Rambo care m-a învățat despre curaj și eroism, cu Indiana Jones care mi-a spus ceva despre plăcerea explorărilor, cu Superman, X-men și Batman care m-au învățat despre dreptate și justiție, iar Spiderman spunea că ”puterea implică și o mare responsabilitate” (sau răspundere, depinde cum alegem să traducem).

Atunci erau toate doar povești despre eroi puternici și interesanți, amuzante și plăcute. Acum văd ușor moralele din spate, dar îmi dau seama că le percepeam și atunci (inconștient) și că mi-au modelat într-o oarecare măsură caracterul, trăind cu astfel de repere și modele. Cred că poveștile din jurul nostru au o putere mult mai mare decât intuim la prima vedere.

Sigur, nu am inventat eu apa caldă realizând acestea. Se transmit mesaje și morale prin povești de când este lumea. Aparent, așa este mult mai simplu. Iisus vorbea în pilde pentru a fi mai ușor de înțeles, Tora este, în mare, alcătuită din povești cu tâlc, iar mitologia antică se folosește tot de povești pentru a transmite morale despre etică, despre principii, chiar și despre natura umană subconștientă dacă este să privim cu atenție legenda lui Oedip.

La fel facem și noi în tabere. Alegem cu grijă o poveste (îi spunem cadru imaginar), o adaptăm la program, ateliere și mesajele pe care vrem să le transmitem, iar apoi îi transformăm pe participanți în actori care intră în pielea personajelor din poveste și o continuă ei înșiși. În aproape zece ani de tabere, adolescenților le-am vorbit despre Solaris, 1984, IT, Legenda regelui Arthur, Blade Runner, Micul prinț, Poveste fără sfârșit, sau legenda lui Hercule, iar cu cei mici am intrat în lumea lui Harry Potter, Minecraft, Lego, Star Wars, ”How to Train Your Dragon” și multe altele. Iar ceea ce am descoperit este că participanților, indiferent de vârstă, le este mult mai ușor să înțeleagă și să integreze în comportamentul, atitudinea și viața lor o morală luată dintr-o astfel de poveste decât dacă le-o explicăm tehnic și directiv, ca pe o rețetă sau o normă.

Și este și normal să se întâmple așa. În psihoterapie, metafora este foarte des folosită pentru că ”păcălește” mintea și face mesajul mult mai ușor de acceptat: Dacă îi explici cuiva într-un mod directiv cum ar trebui să se poarte, îi dai o serie de linii și rețete de urmărit sau îi impui reguli, mintea lui (sau măcar o parte din ea) va respinge aceste idei pentru că le va percepe ca nefiind ale lui. În cel mai bun caz, le va integra în comportamentul său cu condiția de a te credita suficient de mult și de a putea ține minte toată ”rețeta”. Pe de altă parte, dacă-i spui o poveste, care este mult mai ușor de reținut, iar mintea sa rezolvă puzzle-ul metaforei și descoperă morala din spatele poveștii, sunt șanse mult mai mari ca mintea să o accepte mult mai ușor, părând că este propria sa idee.

De multe ori, la copii, chiar așa se întâmplă: Când îi spunem copilului despre reguli cu privire la violență și la raționamentul din spatele evitării folosirii violenței, cel mic se pierde de multe ori în explicații. Dar dacă îi spunem să fie ca Spiderman și îi arătăm în ce situație Spiderman alege să fie blând și când alege să fie puternic, asta este mult mai ușor de înțeles.

Reversul medaliei, este că există o morală în spatele FIECĂREI povești, iar unele nu sunt neapărat pozitive sau utile de urmat. Maverick din Top Gun sau James Dean au impregnat câteva generații cu imaginea tânărului charismatic și curajos dar impulsiv, cu tupeu, repezit și nepăsător când vine vorba de reguli și legi. Unele mesaje bune, altele mai puțin, dar toate s-au transmis celor ce au văzut un model interesant în aceste arhetipuri.

De aceea, cred că este foarte important să înțelegem puterea poveștilor. Personal, am început să văd în povești o imensă sursă de învățare, o unealtă extrem de utilă în programele noastre, însă mi-am propus să rămân conștient de faptul că și poveștile, la fel ca multe unelte, pot fi folosite și pentru a face rău. ”Cârtițel” este genial pentru că vorbește despre lumea reală, despre cooperare, înțelegere, răbdare și tenacitate. Nu știu, însă, ce să zic despre ”Punguța cu doi bani”…

Copilul tău cum se joacă?

Ajung seara acasă. Nu am avut o zi prea bună. Parcă astrele s-au aliniat astăzi ca să nu imi iasă mai nimic din ce mi-am propus. Sunt și zile din astea. Mâine o să încerc din nou, dar astăzi îmi doresc să stau liniștit și să mă uit la un film.

Intru în casă și mă întâmpină o moacă mică, zâmbăreață și jucăușă.

  • A venit tata!!! Vrei să mă arunci în pat?

Nici nu m-am descălțat. Deja intră printre picioarele mele și fac eforturi să nu îl calc. Îmi place tare mult râsul lui și sclipirea din ochii negri. Are puțin peste doi ani și în fiecare zi mai învață cu bucurie ceva nou. Sunt tare mândru de el.

  • Imediat, stai să mă dezbrac…
  • Vine tata? Vine tata pe canapea?

Nu apuc să îmi trag sufletul că mă ia de un deget și mă trage spre canapea. E adorabil, dar m-a luat de proaspăt, direct din ușă. Filmul meu mai are de așteptat. Se suie si el pe canapea, peste mine, mă escaladează și se cațără în spatele meu. În drumul său spre cârca mea îmi bagă un genunchi în burtă, mă calcă pe scrot și îmi dă un cot în gură.

  • Vrei să te ridici?
  • Hai, Victor, să stăm puțin liniștiți…
  • Vrei să te ridici?

Mă ridic.

  • Vrei să mă arunci în pat?

Îl arunc în pat

  • Vrei să țopăi?
  • Vrei să citim?
  • Da, imediat…
  • Vrei să facă Tata puzzle?
  • Nu vrei să te joci cu mașinuțele tale?
  • Vrei să citim? Punguța cu doi bani? Vrei să țopăi?

Și îmi dau seama: Nu, nu vreau să țopăi, dar acum am o alegere importantă de făcut.

Este normal și explicabil să îmi doresc să stau liniștit după o zi grea. Probabil, dacă voi insista, mă voi putea impune și voi putea obține timpul personal pe care mi-l doream, dar va veni cu un preț. Proabil îl voi putea obișnui pe Victor că seara trebuie să mă lase și pe mine să mă relaxez și să se joace singur cu jucăriile lui. Că are o grămadă! Dar, încet, voi sacrifica chiar cunoașterea și apropierea de el. Căci cum altfel aș putea să îmi cunosc copilul decât jucându-mă cu el?

Spunem că putem cunoaște pe cineva atunci când observăm suficient de mult cum se comportă în anumite situații și, cu precădere atunci când este liber, relaxat, când se poate manifesta în voie. Adică, atunci când vorbim despre copii (dar și în cazul majorității adulților), când se joacă. Cum aș putea să îl cunosc cu adevărat pe Victor altfel decât jucându-mă cu el? (Făcându-mi timp să mă joc cu el.) Doar disciplinându-l, învățându-l, chinuindu-mă să îl fac să respecte niște reguli, formându-l nu-i voi putea înțelege temperamentul și caracterul înnăscut. Cu atât mai puțin voi înțelege procesele subtile care se petrec în mintea lui. Și cred că asta este valabil în cazul tuturor copiilor (și nu numai).Cred că prin joc părintele își poate cunoaște mult mai bine copilul, îl poate înțelege și poate influența mult mai bine creșterea lui (în plus față de momentele de calitate câștigate împreună).

Deci, copilul tău cum se joacă? Dacă răspunsul implică aproape întotdeauna o tabletă sau o carte (în cazul fericit), poate lipsește ceva. Poate lipsește părintele care este prea apăsat de grijile lui ca să-și mai facă timp să se joace cu cel mic. Dar, dacă înlocuim lipsa jocului cu lipsa cunoașterii celui mic, propoziția anterioară ar suna așa: ”Poate lipsește părintele care este prea apăsat de grijile lui ca să-l cunoască pe cel mic”. Asta sună urât…

Și chiar cred că prin joc putem învăța extrem de multe și ne putem cunoaște mult mai profund. Sunt chiar multe psihoterapii care folosesc acest principiu.

Acum ceva timp, am organizat un eveniment în care echipe de părinți și copii se cățărau asigurați pe un traseu, cu hamuri corzi și asigurări, numai că cei mici urmau să le facă nodul de asigurare părinților. Copiii învățaseră înainte cum se face nodul (dar părinții nu) și procesul era atent supravegheat de un instructor. Erau foarte interesante reacțiile celor mici atunci când își dădeau seama că asigurarea părintelui se sprijină integral pe nodul făcut de ei. Practic, dădeau puțin cu nasul de responsabilitate. Pentru una din fetițe, presiunea resimțită a fost atât de mare că i-au curs câteva lacrimi pe obraz și a rămas să-și păzească părintele până când a ajuns la capătul traseului. Abia apoi s-a dus la atelierul său. În același timp, un alt băiețel (de vârstă similară) a bălmăjit un nod, s-a întors cu spatele plecând spre atelierul său și a aruncat un sarcastic ”Să nu mori, mama!”. Haios a fost că mama fetiței era numai un zâmbet și ne povestea apoi că a învățat multe de aici despre copilul său, iar mama băiețelului părea că nici nu a băgat de seamă atitudinea celui mic, fiind preocupată să înceapă să cațere pe traseu.

Cred că sunt multe de învățat din jocurile cu cel mic, mai ales pentru cei ce își propun să aibă ochii și mintea deschisă.

De aceea, în fiecare an, ne străduim să organizăm tabere și evenimente pentru familii. Încercăm să gândim exerciții și jocuri cât mai relevante și provocatoare, încercăm să oferim participanților momente de calitate în familie dar și oportunitatea de a se cunoaște și înțelege mai bine fiind atenți la reacțiile partenerilor lor. Pentru cei ce sunt atenți la asta.

Victor îmi aduce un puzzle. Vrea să-l ajut să-l facă. E preferatul lui. Mă uit atent cum așteaptă să îi dau o piesă, cum o potrivește cu grijă, cum se bucură când știe unde vine piesa respectivă, dar și cum se grăbește uneori sau se enervează și împinge cu putere când i se pare că nu intră și nu mai are răbdare. Mă bucur că nu m-am uitat la film.

Ce ne dorim de la 2019?

Ce ne dorim de la noul an? Sănătate și bani, nu?

Discutam zilele trecute cu niște prieteni pe această temă și, instinctiv, toți părea că ne ducem cu gândul spre acest clișeu. Apoi m-am gândit mai bine.

Ultima dată când v-ați rugat la biserică, când ați văzut o stea căzătoare și v-ați pus o dorință, de Anul Nou, sau când ați aruncat monezi în fântână, ce v-ați dorit? Sănătate și bani?

Poate asta este o problemă. Pentru virtuți nu ne rugăm?

Nu că ar fi rău să fim săntoși și să avem bani, dar nu cumva punem căruța în fața boilor și contribuim la educația deficitară a celor din jurul nostru și chiar a noastră?

Sigur, sănătatea ține mult de noroc. Nu prea poți să alegi când și dacă te vei îmbolnăvi și atunci își vine să te rogi să nu dea ghinionul bolii peste tine. Este normal. Pe de altă parte, degeaba te rogi pentru sănătate dar bagi toate grăsimile, tutunul, alocoolul, zahărul și etnobotanicele în venă că ”așa face toată lumea”. Cred că, dacă ne rugăm pentru sănătate, atunci ar trebui șă ne mai rugăm și să dobândim o serie de virtuți, cum ar fi CURĂȚENIA (care nu se referă numai la ultima dată când ai dat cu aspiratorul ci și la ce bagi în tine, ce activități faci, când și cum te speli, cum te tratezi și cât de curat îți place să fii pe interior și pe exterior).

Cu banii pare chiar mai clar: Dacă ne dorim sănătate și bani, dar virtuțile sunt secundare în lista dorințelor, să nu ne mirăm că suntem conduși de persoanele care ne conduc astăzi. Și ei tot asta prețuiesc și își doresc: sănătate și bani. Și atât. Cum le obțin, este de multe ori mai puțin important pentru ei. De aceea spuneam mai sus că a pune banii pe primul loc când vine vorba de dorințe nu este cel mai bun exemplu pentru cei din jurul nostru.

Pe de altă parte, dacă ne-am dori să ne dezvoltăm VIRTUȚILE, probabil că, după o vreme, ar veni și succesul, și aprecierea, și banii, și rezultatele academice, poate și sănătatea (cel puțin cea care ține de stilul nostru de viață). Decât să mă rog pentru bani, cred că mai bine mă rog pentru FLEXIBILITATE, pentru IMAGINAȚIE, DETERMINARE, CURAJ, ONOARE, a fi DEMN de ÎNCREDERE, pentru TACT, TENACITATE, DETAȘARE, MODESTIE, sau MODERAȚIE. Mai sunt multe virtuți pe listă și cred că, dacă ne-am dori să ni le dezvoltăm, reușitele, confirmările și banii ar veni pe cale de consecință. Mai mult, poate acestea ar veni mult mai regulat și mai satisfăcător decât un tun dat accidental de pe urma căruia câștigăm o mică sumă de bani pe care o cheltuim repede, urmând să aruncăm alte monezi în fântână și să ne rugăm pentru încă un tun.

Cred că, dacă avem virtuți (unii le numesc valori), avem toate uneltele pentru a ne croi o soluție de viață care să ne aducă satisfacțiile pe care ni le dorim. Chiar și bani. Cu virtuți putem trece examene, putem învăța meserii, putem deveni extrem de buni la ceea ce facem, ne putem înțelege cu ceilalți, putem porni afaceri, schimba job-uri, gestiona relații și orice altceva. Sigur, și norocul este un element în ecuație, dar să-ți dorești direct bani este ca un țăran flămând care se roagă să pice din cer cartofi, dar uită să pună mâna pe sapă să învețe să-i cultive, deși are suficiente resurse.

(Și nu, inteligența cognitivă – IQ-ul – nu este una dintre virtuți. Dar poate fi dezvoltată prin ele.)

În acest sens, am găsit o resursă fantastică numită ”The Virtues Project” – un program premiat, ce-și propune explicarea și promovarea virtuților (fără a avea vreo apartenență religioasă la vreo credință anume) în rândul tuturor celor ce au urechile deschise, prin exerciții și explicații simple, ușor de înțeles. Mi-a plăcut tare mult să le citesc cartea (scrisă special pentru profesori) și m-am bucurat să văd că Academia 1,61 împărtășește multe din obiectivele propuse de carte.

Deci, ce ne dorim de la noul an?

Așa se face!

Am avut o idee foarte proastă. Zilele trecute, fiindcă era în drumul meu și trebuia să fac niște cumpărături, m-am oprit într-un hiper-market

Haos. O mare de oameni devalizând frenetic rafturile. Disperare după provizii ca în filmele apocaliptice cu zombie. Coadă la tot, nervi, draci, împingeri și înjurături. Stăteam la coadă ca să intru la rafturile cu produse. 

De ce? Știu, se apropie sărbătorile, dar chiar așa?

Am renunțat să-mi fac cumpărăturile și am început să caut să ies din mitingul consumatorist. Pe drum spre ieșire mă întâlnesc cu o cunoscută obosită și plină de draci. Vorbim puțin și îmi spune că deja este stoarsă, că trebuie să facă sarmale, cârnați, piftie, salată boef etc. și este disperată că nu știe când apucă și se grăbește cât poate. Mai spunea că s-ar lipsi de toate doar ca să stea liniștită și să citească o carte.

Mă mănâncă, mai am o idee proastă și o întreb ”de ce”. De ce se agită să facă atâtea. ”Păi cum, trebuie să le fac că așa trebuie! Așa face toată lumea!”

Iar în acel moment mi-am adus aminte ce povesteam la cursul de formatori, viitorilor noștri instructori, despre argumentație și sofisme (erori de logică): Există un sofism foarte cunoscut și prea puțin identificat numit ad populum, sau argumentul mulțimii: ”Așa este bine, pentru că toată lumea face așa!”

Adică argumente de genul ”Poartă cravată, că toată lumea o poartă”, ”Dă șpagă la doctor, că toată lumea face așa”, ”Bate-ți copilul când nu este cuminte, că toată lumea o face”, ”Hai, fumează (bea, dansează etc.) și tu, că toți facem asta”, ”Gătește sarmale de Crăciun, că toată lumea face asta!”

Nu zic că nu ar trebui să faci niciuna din cele de mai sus (cu câteva excepții), dar nu pentru că toată lumea o face, ci pentru că sunt alte argumente mai bune, pentru că-ți dorești, simți, vrei să le faci o bucurie celor din jurul tău, sau pentru că ai ajuns tu la această concluzie personală.

Și, astfel, de ce ne îmbulzim și ne chinuim să ne dăm peste cap zilele astea, când ar trebui să stăm liniștiți și să ne bucurăm de sărbători? Pentru că așa fac toți? Mi se pare foarte interesant cum am ajuns să nici nu mai remarcăm eroarea logică și o îmbrățișăm imediat fără să ne gândim.

Mulți dintre cei pe care i-am mai întrebat asta mi-au spus, că așa este tradiția. Corect! Și poate fi o tradiție foarte frumoasă. Cred că multe tradiții merită păstrate și este bine să nu le uităm. Dar mai cred că ar trebui să ne întrebăm dacă ne dorim (fiecare dintre noi) să respectăm o anumită tradiție. Adică, amica mea care făcea ulcer și se bătea cu zombie ca să facă sarmale își dorea, pe bune, să respecte această tradiție anul ăsta? Chiar TREBUIA să o facă?

Dacă găsim plăcere în efortul de a respecta o tradiție, un post, o convenție socială, poate ar fi bine să o facem și să ne bucurăm de acele momente. Dar, dacă ajungem să facem lucrurile doar pentru că ”toată lumea” le face, mai cred că este de datoria noastră să ne întrebăm dacă acel lucru este atât de important pentru noi și pentru cei din jurul nostru, să descoperim că putem alege și că argumentul mulțimii nu este suficient. Altfel, este doar efort irosit degeaba pentru un ”toată lumea” impersonal.

Anul ăsta, i-am întrebat pe cei din casă dacă vor sarmale. Nu au fost doritori, așa că nu voi face (și nici nu voi ruga pe nimeni să facă) sarmale, chiar dacă toată lumea mănâncă sarmale de Crăciun și așa este tradiția. Anul ăsta, de Crăciun, o să mâncăm creveți și sushi, pentru că așa avem noi chef.

Sărbători fericite și fără alergătură!

Cu cine merge copilul în tabără?

Plecarea copilului în tabără sau în excursie este un eveniment marcant în viața de familie. Dacă totul merge bine, această experiență este benefică pentru cel mic care devine mai independent, mai puternic și învață (printre altele) cum să se comporte în societate, între alți copii, cum să trăiască alături de ei și să intracționeze corect, fără filtrul, supravegherea și salvarea oferite de părinți. Este un moment în care cordonul ombilical se rupe, cei mici devin mai independenți și își încep cu adevărat viața socială. Și asta doar pentru că ajung să doarmă câteva zile departe de casă. Plecarea copilului în tabără poate fi o experiență foarte bună pentru cel mic. Însă, la fel de bine poate fi una traumatizantă. Cu cine se duce copilul în tabără?

Zilele trecute auzeam o știre despre un profesor de religie care a gestionat greșit (sau nu a vrut să gestioneze) programul copiilor carora le-a organizat o vizită la Catedrala din Alba Iulia, astfel încât cei mici au ajuns să hălăduie pe străzi, noaptea, prin ger și, în sfârșit, să doarmă în catedrală, în strane. Nu știu, și poate nici nu este atât de important să înțeleg de ce s-a ajuns la această situație dar, din păcate, nu este singulară.

Acum câțiva ani un profesor de matematică era condamnat la închisoare pentru că o minoră din grupul pe care îl avea în tabără a căzut (sau s-a aruncat) de la geamul pensiunii, în zăpadă și a murit de frig.

Am auzit tot felul de povești horror cu copii pierduți pe pârtie, sau în aglomerație, uneori prost echipați, rătăciți cu tot grupul, care se sperie sau au accidente ce puteau fi prevenite sau gestionate mai bine.

Ceea ce m-a făcut să-mi pun întrebarea ”Ce responsabilități și aptitudini ar trebui să aibă cel ce răspunde de copii în tabără?”. Și mai am una: ”În ce cadru legal ar trebui să se înscrie cel ce merge cu copii în tabără? Ce meserie ar trebui să aibă?”

Din păcate, răspunsul pe care l-am aflat la cea de-a doua întrebare este că în România nu există o meserie care să te pregătească pentru a organiza tabere cu copii. Da, chiar așa. Când am început proiectul Academia 1,61 și am aflat asta, nu mi-a venit să cred: Da, în România nu există o meserie care să-ți permită și să te pregătească pentru a organiza tabere cu minori. (Cel puțin nu așa cum organizăm noi)

Probabil foarte mulți dintre cei ce citesc asta, cam pe aici se vor face vineți la față și-mi vor transmite că mănânc ceva maro. Dar stați să vedeți:

Deci, cine poate duce copii în tabără? Un profesor, nu? Există cadru legal pentru profesorii care organizează tabere școlare, așa este. Singura problemă este că aceste cadre didactice au absolvit un modul pedagogic unde au învățat cum să predea și să gestioneze clasele de copii. Dar au învățat cum să gestioneze și să ghideze un grup de copii pe trasee montane marcate (drumeții ce se organizează uzual în tabere)? Au învățat cum să acorde primul ajutor, cum să se orienteze în teren accidentat, cum să negocieze cu unitățile de cazare, ce avize să le ceară acestora, sau alte elemente specifice unui ghid? Nu îmi amintesc să le fi văzut pe cele de mai sus în programa modulelor pedagogice.

Dar, poate că un ghid de turism ar fi mai bine pregătit, nu? Când am făcut cursurile de ghizi (local, național, montan, sau de speologie) nicăieri nu ne-a învățat nimeni cum să ghidăm și să avem grijă de copii. Ghizii, în marea lor majoritate nu învață cum să aibă grijă de minori, cum să-i liniștească, ce reguli să impună și ce reguli să nu impună grupului, cum să-i supravegheze sau să-i ajute cu probleme specifice copiilor, probleme pe care adulții nu le au. Ghizii nu se pregătesc să se conecteze emoțional la un copil căruia îi este dor de casă și totuși să nu-l alimenteze, cum să gestioneze un conflict între copii, cum să-i motiveze sau să le explice pe limba lor. Aici era util modulul pedagogic, dar nu este inclus în pregătirea specifică a ghizilor de orice natură din România.

Poate un ”animator centre de vacanță” ar fi mai potrivit. (Da, există meseria.) El știe să lucreze cu copii și știe să-i supravegheze în afara unităților de învățământ. Doar că nu este acoperit legal să ducă un grup de minori pe trasee montante, să facă drumeții (chiar pe trasee turistice marcate), sau să-i plimbe prin oraș, pe la obiective turstice. Practic, un animator centre de vacanță este competent să lucreze cu grupurile de copii în interiorul centrelor de vacanță (acreditate ca atare). Nu va putea organiza, de exemplu, o tabără cu cortul sau să-i supravegheze pe pârtie sau pe plajă.

Și atunci, soluția noastră a fost să le combinăm pe toate: Instructorii Academiei 1,61 au cursuri de formatori, module pedagogice, licențe de ghizi locali, ghizi naționali, ghizi montani, de speologie, unii sunt antrenori, instructori sportivi de schi, monitori de sporturi de alunecare pe zăpadă și toți au cursurile de prim-ajutor reînnoite de Crucea Roșie în fiecare an.

Dar puțini au investit atât în formare și cursuri. Deci, cine este cel care are grijă de copil în tabără?

De cele mai multe ori, taberele ”merg și așa”. Cu puțin bun simț și intuiție, toată lumea se întoarce acasă bucuroasă și sănătoasă. Carențele în pregătirea organizatorilor nu se văd, sau creează consecințe minore de genul: copilul plânge noaptea și sună părinții la ora două dimineața pentru că îi este dor de ei, copilul s-a întors bolnav din drumeție, cel mic a fost brutalizat de unii mai mari, un instructor a țipat la el, sau a fost mușcat de un kil de viespi după ce nu a fost supravegheat și și-a băgat gogoșarii în cuibul lor. Dar poate fi mai rău. Ca în cazurile de mai sus, poate fi mult mai rău.

Riscuri există permanent și, oricât de bine ar fi pregătiți instructorii de tabără, ele nu pot fi niciodată eliminate în totalitate. Dar pot fi reduse. Iar pregătirea instructorilor este invers proporțională cu gradul de risc la care sunt supuși participanții. Și noi am avut copii care s-au accidentat (destul de ușor) în taberele noastre. Se mai întâmplă. Uneori se întâmplă chiar sub ochii noștri și este doar o chestie de noroc sau ghinion. Cum spuneam, de multe ori riscurile nu pot fi eliminate în totalitate. Dar reacția instructorilor și modul în care ei știu să gestioneze o astfel de situație este foarte importantă căci pot face diferența dintre o julitură și o traumă.

Deci, cu cine pleacă cel mic în tabără?

Micul corporatist

Copilul este un mic corporatist. El trebuie să performeze în anii de studiu și să livreze la sfârșitul acestora o serie de rezultate care să-i permită să acceseze alte oportunități educaționale în cadrul cărora să continue să performeze și să livreze rezultate de calitate. Aceasta trebuie să-i permită dezvoltarea și, la final, încadrarea glorioasă în câmpul muncii pe o poziție remunerată generos, cu posibilități reale de avansare și dezvoltare.

Ciclic. Și inuman. Și o mare bălărie într-un pompos și inutil limbaj corporate.

Da, știu, ăsta este sistemul. Daca nu iei note bune în generală, nu iei note bune la capacitate, și apoi intri la un liceu prost, si apoi iei notă mică la BAC, și apoi nu intri la facultate și nu știi o meserie, și nu te angajează nicio firmă (corporație) serioasă și ajungi să nu ai un rost în viață și ”o să ajungi măturător pe stradă!”. Am auzit placa asta de mi-a venit greață cât pentru o folie de Emetiral.

Haios este că, mai nou, multe din firmele mișto (alea la care chiar ai vrea să lucrezi) nu te angajează în baza a ce note ai la școală sau la facultate ci sunt mai interesate de profilul tău, de ce știi să faci (pe bune), de gândirea critică, de puterea de muncă, de valorile pe care le ai ca individ, de determinare.

Știu părinți  care își pregătesc copilul (cu meditații) pentru examenul de grădiniță. Alți părinți îmi spun că cel mic este prea obosit ca să mai facă și sport. Wtf? La 8 ani ești prea obosit ca să faci mișcare? ”Păi, da, că trebuie să NE pregătim pentru examen!”.

Iar sistemul este de factura că părintele stă la birou de la 9.00 la 18.00 și copilul stă la școală în bancă de la 9.00 la 13.00, apoi la ”after”, în bancă, cuminte, să-și facă temele până la 18.00, apoi la cursuri de germană, pian, balet, karate, inot, aikido, robotică, engleză, mindfulness pentru copii (ce e aia?), sau la meditații la materiile de școală și apoi acasă să-și facă restul de teme (de cele mai multe ori supravegheat de părinte) până la ora 22.00 când trebuie să se culce.

Deci adultul stă la serviciu ca angajat 9 ore (opt ore cu pauză de masă) și primește în medie 12.000 de euro pe an (în mediul urban), iar copilul stă 13 ore pe zi și face același lucru pe gratis – stă în bancă, pe scaun, cu lecții, cursuri sau exerciții, cu două sau trei ore de mișcare pe săptămână și atât. Nimic anormal?

Nu susțin că ar trebui remunerat copilul. Ar fi culmea. Înțeleg că este un cerc vicios și că în spatele fiecărui element din programul copilului și din sistem este un motiv foarte serios și valid (”trebuie after că nu are cine să stea cu el”; ”trebuie meditații că rămâne corijent”; ”trebuie mișcare că altfel stă numai pe tabletă”; ”trebuie să fac temele cu el că altfel nu și le face singur.”), dar asta nu înseamnă că sistemul este bun, că soluția găsită este singura sau cea mai bună și nici că nu va produce rezultate nefaste pe termen lung.

Cred că este treaba fiecăruia dintre noi (ca părinți și uneori profesori) să ne adaptăm modul de a gândi astfel încât să avem în vedere ce este mai bine pentru copiii noștri pe termen lung. Iar pe termen lung, cred că este mai importantă găsirea unui echilibru în care copilul să nu se simtă ca la birou, să nu simtă această constantă anxietate și presiune ”să reușească”, să se înscrie într-un barem din ce în ce mai înalt, care îi va deschide niște oportunități incerte și nedefinite. Cred că un copil echilibrat va avea șansa de a aborda viața echilibrat și de a-și găsi ulterior un rost, care să-i dea satisfacție și sens în viață. Un copil pe care s-a pus prea mare presiune și care a devenit anxios  și speriat de baremele înalte la care trebuie să se ridice permanent prin eforturi susținute va găsi mai greu un echilibru ca adult.

Acum ceva timp, țineam un training într-o corporație și am întâlnit un tip foarte inteligent (cognitiv), foarte capabil, dar care se raporta la toți cei din jur de parcă erau roboți. Printre altele, nu înțelegea sensul ideii de a gestiona un conflict. Din punctul lui de vedere, lucrurile erau simple: ori ți-ai făcut treaba, ori nu. Nu există conflict. Spunea (chiar mândru) o poveste despre cum și-a încuiat un colaborator într-o cameră mai multe ore, până când acesta și-a terminat treaba pe care trebuia să o facă. Apoi a descuiat calm ușa.  Recunosc, m-am uitat dacă venise la pachet cu un cablu de încărcare sau dacă avea undeva vreun buton de oprire sau un potențiometru de volum. Nu cred că mi-aș dori să-i fi fost părinte.

Probabil că, urmărind permanent performanța, vom ajunge să gândim din ce în ce mai robotic, mai șablonat și mai puțin uman. Dar eu, fiului meu îi doresc să găsească un echilibru între performanță, plăcere, timp liber, mișcare, învățare, curiozitate, prieteni, aptitudini sociale, timp în familie, valori și virtuți. Nu doar performanță școlară în detrimentul tuturor celorlalte.

Măcar de-ar rămâne cu ceva util de pe urma kilelor de teme primite acasă și a orelor de stat în bancă…

Page 1 of 15

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén