Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Cu cine merge copilul în tabără?

Plecarea copilului în tabără sau în excursie este un eveniment marcant în viața de familie. Dacă totul merge bine, această experiență este benefică pentru cel mic care devine mai independent, mai puternic și învață (printre altele) cum să se comporte în societate, între alți copii, cum să trăiască alături de ei și să intracționeze corect, fără filtrul, supravegherea și salvarea oferite de părinți. Este un moment în care cordonul ombilical se rupe, cei mici devin mai independenți și își încep cu adevărat viața socială. Și asta doar pentru că ajung să doarmă câteva zile departe de casă. Plecarea copilului în tabără poate fi o experiență foarte bună pentru cel mic. Însă, la fel de bine poate fi una traumatizantă. Cu cine se duce copilul în tabără?

Zilele trecute auzeam o știre despre un profesor de religie care a gestionat greșit (sau nu a vrut să gestioneze) programul copiilor carora le-a organizat o vizită la Catedrala din Alba Iulia, astfel încât cei mici au ajuns să hălăduie pe străzi, noaptea, prin ger și, în sfârșit, să doarmă în catedrală, în strane. Nu știu, și poate nici nu este atât de important să înțeleg de ce s-a ajuns la această situație dar, din păcate, nu este singulară.

Acum câțiva ani un profesor de matematică era condamnat la închisoare pentru că o minoră din grupul pe care îl avea în tabără a căzut (sau s-a aruncat) de la geamul pensiunii, în zăpadă și a murit de frig.

Am auzit tot felul de povești horror cu copii pierduți pe pârtie, sau în aglomerație, uneori prost echipați, rătăciți cu tot grupul, care se sperie sau au accidente ce puteau fi prevenite sau gestionate mai bine.

Ceea ce m-a făcut să-mi pun întrebarea ”Ce responsabilități și aptitudini ar trebui să aibă cel ce răspunde de copii în tabără?”. Și mai am una: ”În ce cadru legal ar trebui să se înscrie cel ce merge cu copii în tabără? Ce meserie ar trebui să aibă?”

Din păcate, răspunsul pe care l-am aflat la cea de-a doua întrebare este că în România nu există o meserie care să te pregătească pentru a organiza tabere cu copii. Da, chiar așa. Când am început proiectul Academia 1,61 și am aflat asta, nu mi-a venit să cred: Da, în România nu există o meserie care să-ți permită și să te pregătească pentru a organiza tabere cu minori. (Cel puțin nu așa cum organizăm noi)

Probabil foarte mulți dintre cei ce citesc asta, cam pe aici se vor face vineți la față și-mi vor transmite că mănânc ceva maro. Dar stați să vedeți:

Deci, cine poate duce copii în tabără? Un profesor, nu? Există cadru legal pentru profesorii care organizează tabere școlare, așa este. Singura problemă este că aceste cadre didactice au absolvit un modul pedagogic unde au învățat cum să predea și să gestioneze clasele de copii. Dar au învățat cum să gestioneze și să ghideze un grup de copii pe trasee montane marcate (drumeții ce se organizează uzual în tabere)? Au învățat cum să acorde primul ajutor, cum să se orienteze în teren accidentat, cum să negocieze cu unitățile de cazare, ce avize să le ceară acestora, sau alte elemente specifice unui ghid? Nu îmi amintesc să le fi văzut pe cele de mai sus în programa modulelor pedagogice.

Dar, poate că un ghid de turism ar fi mai bine pregătit, nu? Când am făcut cursurile de ghizi (local, național, montan, sau de speologie) nicăieri nu ne-a învățat nimeni cum să ghidăm și să avem grijă de copii. Ghizii, în marea lor majoritate nu învață cum să aibă grijă de minori, cum să-i liniștească, ce reguli să impună și ce reguli să nu impună grupului, cum să-i supravegheze sau să-i ajute cu probleme specifice copiilor, probleme pe care adulții nu le au. Ghizii nu se pregătesc să se conecteze emoțional la un copil căruia îi este dor de casă și totuși să nu-l alimenteze, cum să gestioneze un conflict între copii, cum să-i motiveze sau să le explice pe limba lor. Aici era util modulul pedagogic, dar nu este inclus în pregătirea specifică a ghizilor de orice natură din România.

Poate un ”animator centre de vacanță” ar fi mai potrivit. (Da, există meseria.) El știe să lucreze cu copii și știe să-i supravegheze în afara unităților de învățământ. Doar că nu este acoperit legal să ducă un grup de minori pe trasee montante, să facă drumeții (chiar pe trasee turistice marcate), sau să-i plimbe prin oraș, pe la obiective turstice. Practic, un animator centre de vacanță este competent să lucreze cu grupurile de copii în interiorul centrelor de vacanță (acreditate ca atare). Nu va putea organiza, de exemplu, o tabără cu cortul sau să-i supravegheze pe pârtie sau pe plajă.

Și atunci, soluția noastră a fost să le combinăm pe toate: Instructorii Academiei 1,61 au cursuri de formatori, module pedagogice, licențe de ghizi locali, ghizi naționali, ghizi montani, de speologie, unii sunt antrenori, instructori sportivi de schi, monitori de sporturi de alunecare pe zăpadă și toți au cursurile de prim-ajutor reînnoite de Crucea Roșie în fiecare an.

Dar puțini au investit atât în formare și cursuri. Deci, cine este cel care are grijă de copil în tabără?

De cele mai multe ori, taberele ”merg și așa”. Cu puțin bun simț și intuiție, toată lumea se întoarce acasă bucuroasă și sănătoasă. Carențele în pregătirea organizatorilor nu se văd, sau creează consecințe minore de genul: copilul plânge noaptea și sună părinții la ora două dimineața pentru că îi este dor de ei, copilul s-a întors bolnav din drumeție, cel mic a fost brutalizat de unii mai mari, un instructor a țipat la el, sau a fost mușcat de un kil de viespi după ce nu a fost supravegheat și și-a băgat gogoșarii în cuibul lor. Dar poate fi mai rău. Ca în cazurile de mai sus, poate fi mult mai rău.

Riscuri există permanent și, oricât de bine ar fi pregătiți instructorii de tabără, ele nu pot fi niciodată eliminate în totalitate. Dar pot fi reduse. Iar pregătirea instructorilor este invers proporțională cu gradul de risc la care sunt supuși participanții. Și noi am avut copii care s-au accidentat (destul de ușor) în taberele noastre. Se mai întâmplă. Uneori se întâmplă chiar sub ochii noștri și este doar o chestie de noroc sau ghinion. Cum spuneam, de multe ori riscurile nu pot fi eliminate în totalitate. Dar reacția instructorilor și modul în care ei știu să gestioneze o astfel de situație este foarte importantă căci pot face diferența dintre o julitură și o traumă.

Deci, cu cine pleacă cel mic în tabără?

Micul corporatist

Copilul este un mic corporatist. El trebuie să performeze în anii de studiu și să livreze la sfârșitul acestora o serie de rezultate care să-i permită să acceseze alte oportunități educaționale în cadrul cărora să continue să performeze și să livreze rezultate de calitate. Aceasta trebuie să-i permită dezvoltarea și, la final, încadrarea glorioasă în câmpul muncii pe o poziție remunerată generos, cu posibilități reale de avansare și dezvoltare.

Ciclic. Și inuman. Și o mare bălărie într-un pompos și inutil limbaj corporate.

Da, știu, ăsta este sistemul. Daca nu iei note bune în generală, nu iei note bune la capacitate, și apoi intri la un liceu prost, si apoi iei notă mică la BAC, și apoi nu intri la facultate și nu știi o meserie, și nu te angajează nicio firmă (corporație) serioasă și ajungi să nu ai un rost în viață și ”o să ajungi măturător pe stradă!”. Am auzit placa asta de mi-a venit greață cât pentru o folie de Emetiral.

Haios este că, mai nou, multe din firmele mișto (alea la care chiar ai vrea să lucrezi) nu te angajează în baza a ce note ai la școală sau la facultate ci sunt mai interesate de profilul tău, de ce știi să faci (pe bune), de gândirea critică, de puterea de muncă, de valorile pe care le ai ca individ, de determinare.

Știu părinți  care își pregătesc copilul (cu meditații) pentru examenul de grădiniță. Alți părinți îmi spun că cel mic este prea obosit ca să mai facă și sport. Wtf? La 8 ani ești prea obosit ca să faci mișcare? ”Păi, da, că trebuie să NE pregătim pentru examen!”.

Iar sistemul este de factura că părintele stă la birou de la 9.00 la 18.00 și copilul stă la școală în bancă de la 9.00 la 13.00, apoi la ”after”, în bancă, cuminte, să-și facă temele până la 18.00, apoi la cursuri de germană, pian, balet, karate, inot, aikido, robotică, engleză, mindfulness pentru copii (ce e aia?), sau la meditații la materiile de școală și apoi acasă să-și facă restul de teme (de cele mai multe ori supravegheat de părinte) până la ora 22.00 când trebuie să se culce.

Deci adultul stă la serviciu ca angajat 9 ore (opt ore cu pauză de masă) și primește în medie 12.000 de euro pe an (în mediul urban), iar copilul stă 13 ore pe zi și face același lucru pe gratis – stă în bancă, pe scaun, cu lecții, cursuri sau exerciții, cu două sau trei ore de mișcare pe săptămână și atât. Nimic anormal?

Nu susțin că ar trebui remunerat copilul. Ar fi culmea. Înțeleg că este un cerc vicios și că în spatele fiecărui element din programul copilului și din sistem este un motiv foarte serios și valid (”trebuie after că nu are cine să stea cu el”; ”trebuie meditații că rămâne corijent”; ”trebuie mișcare că altfel stă numai pe tabletă”; ”trebuie să fac temele cu el că altfel nu și le face singur.”), dar asta nu înseamnă că sistemul este bun, că soluția găsită este singura sau cea mai bună și nici că nu va produce rezultate nefaste pe termen lung.

Cred că este treaba fiecăruia dintre noi (ca părinți și uneori profesori) să ne adaptăm modul de a gândi astfel încât să avem în vedere ce este mai bine pentru copiii noștri pe termen lung. Iar pe termen lung, cred că este mai importantă găsirea unui echilibru în care copilul să nu se simtă ca la birou, să nu simtă această constantă anxietate și presiune ”să reușească”, să se înscrie într-un barem din ce în ce mai înalt, care îi va deschide niște oportunități incerte și nedefinite. Cred că un copil echilibrat va avea șansa de a aborda viața echilibrat și de a-și găsi ulterior un rost, care să-i dea satisfacție și sens în viață. Un copil pe care s-a pus prea mare presiune și care a devenit anxios  și speriat de baremele înalte la care trebuie să se ridice permanent prin eforturi susținute va găsi mai greu un echilibru ca adult.

Acum ceva timp, țineam un training într-o corporație și am întâlnit un tip foarte inteligent (cognitiv), foarte capabil, dar care se raporta la toți cei din jur de parcă erau roboți. Printre altele, nu înțelegea sensul ideii de a gestiona un conflict. Din punctul lui de vedere, lucrurile erau simple: ori ți-ai făcut treaba, ori nu. Nu există conflict. Spunea (chiar mândru) o poveste despre cum și-a încuiat un colaborator într-o cameră mai multe ore, până când acesta și-a terminat treaba pe care trebuia să o facă. Apoi a descuiat calm ușa.  Recunosc, m-am uitat dacă venise la pachet cu un cablu de încărcare sau dacă avea undeva vreun buton de oprire sau un potențiometru de volum. Nu cred că mi-aș dori să-i fi fost părinte.

Probabil că, urmărind permanent performanța, vom ajunge să gândim din ce în ce mai robotic, mai șablonat și mai puțin uman. Dar eu, fiului meu îi doresc să găsească un echilibru între performanță, plăcere, timp liber, mișcare, învățare, curiozitate, prieteni, aptitudini sociale, timp în familie, valori și virtuți. Nu doar performanță școlară în detrimentul tuturor celorlalte.

Măcar de-ar rămâne cu ceva util de pe urma kilelor de teme primite acasă și a orelor de stat în bancă…

Micii tenace

Termin antrenamentul grupei mijlocii, deschid ușile sălii și las să intre adolescenții și adulții. Priviri zâmbitoare, mâini întinse, saluturi cordiale, glume și râsete prietenești. Cei mai mulți sunt mai înalți decât mine. Au crescut. Unii mă depășesc cu un cap și deja au kilograme în plus față de mine.

Se așază în formație, salutăm și nu pot să nu observ cum două capete sunt semnificativ mai jos decât celelalte. Sunt Petre și Luca, doi puști de 10 ani, scunzi, micuți, tăcuți, dar cu privire vie și atentă. Chiar dacă sunt mici de vârstă, stau printre gradele mari și sunt printre cei mai vechi din sală.

Începem antrenamentul, demonstrez o tehnică și îi las pe toți să o execute. Trec pe la fiecare și nu pot să nu remarc cum Luca și Petre se mișcă altfel decât majoritatea celor mai mari (și poate chiar mai vechi). Mișcarea lor este fluidă, fără colțuri, fără contre, fără puncte rigide, totuși nu sunt moi, sunt atenți, sunt în tonus, pun forță și determinare acolo unde este nevoie, transpiră și tehnica este eficientă. Forma are și conținut. Cum de? De ce au prins esența mai repede cei mici decât o facem noi, cei mari și (teoretic) maturi?

Acum câțiva ani scriam acest articol despre o consecință a practicii de Aikido, articol la care se grăbea să răspundă cineva ce părea a fi un viteaz și glorios luptător, spunându-mi superior că Aikido este pentru pensionari și filosofi astenici, că nu este ”eficient” și, pe scurt, că e ”caca” și nu se compară cu alte chestii care se fac în ”sălile de combat”. Un fel de: ”Cine este mai tare, Batman sau Spiderman?” Am încercat să-i arăt că Aikido este pentru un anumit gen de oameni. (Sau pentru cei care vor să devină un anumit gen de oameni). Și că lupta din ringul de box, muay-thai, kick-box, MMA etc. (toate cu reguli diferite) nu este singurul indicator al valorii unei arte marțiale.

Eu cred că Aikido este despre educație. Cred că tocmai pentru că nu are un sistem competițional și de luptă, de ”care pe care”, Aikido poate transmite foarte eficient o serie de valori foarte importante. Și mai cred că cei mici, copiii care urmăresc tenace această cale (Do – din Ai Ki Do) vor prelua aceste valori chiar mai repede decât adulții sau adolescenții care de multe ori au cana de ceai prea plină pentru a mai încăpea ceva.

Iar valorile pe care încerc să le transmit prin Aikido sunt simple și foarte dezirabile (în special pentru cei ce nu consideră că și-au încheiat formarea și educația). Practicantul de Aikido va învăța RĂBDAREA când va înțelege că pe parcursul multor ani de zile va avea de învățat peste șase sute de tehnici. Va învăța DETERMINAREA atunci când va vedea că nu progresează pe o anumită direcție sau pe o anumită tehnică. Va învăța AUTOEVALUAREA, CONTROLUL EMOȚIILOR și VIZUALIZAREA atunci când va trebui să dea examene. Va învăța EMPATIA, CONSIDERAȚIA, MODERAȚIA, MILA, COMPASIUNEA și BUNAVOINȚA atunci când va lucra cu partenerul său. Va învăța despre RESPECT, CURAJ, DETAȘARE și DISCIPLINĂ, despre CINSTE, ONOARE, TOLERANȚĂ, CREATIVITATE, ASERTIVITATE, dar și altele.

Cel mai important, va învăța practic aceste valori, nu doar teoretic: Întâi va ajunge să le simtă. Apoi le va materializa prin mișcare. Apoi le va conștientiza și abia apoi le va putea da glas. Iar astfel, informația, noțiunile și cam orice este de învățat, se fixează mult mai bine și mai profund decât dacă ascultăm o teorie a cuiva care ne vorbește în față.

Revenind la Petre și la Luca, practicând cu tenacitate aikido, având doar câțiva anișori când au călcat prima dată pe saltea, valorile din spatele acestei arte marțiale au migrat încet în spatele gândirii lor conștiente și le determină acum modul în care o practică și se poartă în general. Probabil niciunul nu va ști să explice prea bine noțiunea de EMPATIE sau VIZUALIZARE, dar mi-este clar că le practică. În acest context, nu știu cât de important mai este că niciunul din ei probabil nu va învinge (acum) într-o înfruntare dintr-o ”sală de combat”.

Și astfel, uitându-mă la Petre și la Luca cum exersau transpirați și zâmbitori tehnica de aikido, am simțit o urmă de gelozie pentru că noi, adulții, nu mai putem intra așa ușor în starea în care sunt ei, nu mai avem mintea atât de deschisă și de plastică și trebuie să ne explicăm permanent fiecare lucru ajungând să le reproducem mai greu, mai cu colțuri, ajungând târziu la esența pe care ei o simt uneori mult mai repede.

No pain, no gain!

Anul acesta am avut două tabere mai speciale: Am avut o tabără de SCUBA Diving și o tabără pe care noi o numim ”Aventura Verii”.

În tabăra de SCUBA Diving am mers la mare, în Vamă, ne-am cazat la un hotel drăguț, sigur, fără băute, droguri și petrecăreți, dar cu piscină, restaurant, băi curate și tot confortul necesar. Au fost exerciții în apă, sub apă, pe plajă, exerciții de dezvoltare personală și toată lumea și-a luat brevetul de scafandru. A fost tare frumos. Am învățat și fizica gazelor, am învățat să ne scufundăm, am învățat să acordăm prim ajutor, am învățat și despre hedonism, plăceri, pericolele lor și cum să le ponderăm, am și dansat, am și învățat, am mâncat bine, a fost o tabără reușită și relaxantă. A fost bine.

Aventura Verii este o tabără destinată veteranilor programelor noastre, condiția de înscriere fiind să mai fi participat la cel puțin o Tabără de Supraviețuire de Nivel III. În această tabără am făcut pe jos un traseu de 90 de kilometri prin Delta Dunării și pe plajele sălbatice de la nord de Vadu (mult mai la nord de Năvodari). Practic, am mers prin zonele sălbatice și prea puțin cunoscute și populate ale Dobrogei. Acolo au fost mărăcini, stuf, spălat în gârla murdară, bătături, pescăruși, apă potabilă foarte puțină, nisip, căldură, bătături, scoici, pelicani, transpirație, soare, apusuri superbe, bătături, țânțari, tăuni, toate felurile de păsări, câini, bătături, țânțari, apă potabilă și mai puțină, umezeală și bătături în interiorul bătăturilor. A fost greu. A fost foarte greu, dar a fost foarte bine.

La SCUBA, tot la mare, grupul a fost OK, a fost drăguț, plăcut, dar nu foarte unit. Era și normal. Toate plăcerile și confortul erau disponibile, la proverbialul bot al calului. În Aventura Verii, la finalul taberei, am ajuns să ne punem corturile într-un camping, la Vadu, într-o livadă de meri, unde aveam baie (BAIE, frate!!!), duș și chiar o piscină micuță. Nu puteai arunca un ac intre participanți, atât de uniți erau, deși nu se cunoșteau toți înainte de tabără.

Îmi amintesc o scenă în care unei fetițe i s-a făcut rău de la căldură și, în timp ce mă ocupam de ea, alți doi participanți i-au desfăcut instantaneu rucsacul și au început să-și împartă lucrurile mai grele din interior, deși nimeni nu le-a spus să facă asta și le era și lor suficient de greu. Mi s-a pus un nod în piept.

La sfârșitul taberei, toți participanții au vrut să primească feedback, în grupul mare, de la toată lumea. V-ați gândit vreodată cum ar fi să primiți feedback de la două zeci de colegi, plus cinci instructori, ÎN PUBLIC? Cei de la Aventura Verii se înghesuiau să o facă, cu zâmbetul pe buze și inima și sufletul deschise.

Și de ce? De unde diferența?

Eu cred că greutățile i-au unit. Fiind nevoiți să îndure împreună căldura, țânțarii și toate celelalte provocări ale unui traseu dificil au devenit foarte conștienți de grup, de cum se pot ajuta unii pe ceilalți și s-au apropiat foarte tare, s-au sprijinit, și-au fost alături, devenind mai mult decât participanți la o tabără, ci devenind un grup unit și omogen în care fiecare a simțit că are un rol, că poate ajuta, că va fi ajutat la nevoie, că este acceptat, integrat și că împărtășește ceva cu ceilalți.

Dacă în tabăra de scufundări piscina era de la început disponibilă, la fel ca și baia, mâncarea caldă la ore fixe, sau dansul de seară la Stuf, în Aventura Verii, momentul în care am ajuns în livada de meri și participanții au început să facă clătite în bucătărioara campingului a fost unul câștigat foarte greu și care avea altă valoare, aducându-ne pe toți împreună.

Iar asta, cred eu,  se poate generaliza: Unele dintre cele mai importante lucruri care aduc oamenii împreună și îi unesc sunt experiențele comune și greutățile depășite alături de ceilalți.

Aveam o prietenă care schimba iubiții ca pe șosete: ”Ăla, plescăia la masă”, ”Ăla, nu era bun în pat”, după alt timp ”Ăla, avea o mamă pisăloagă”, mai târziu ”Ăla, nu dansează”, și mai târziu ”Ăla, nu se uită la filmele care îmi plac mie. NU E NICIUNUL PERFECT!!! Bu, hu, hu!!!”. Ce să vezi, fată, trebuie să munciți amândoi pentru relația perfectă. Doh!

Nu există Făt Frumos care să vină să te ia de la corporație călare pe un cal alb. Este și complicat cu calul prin oraș și nici nu are unde să-l parcheze.

Vreți echipă? Treceți prin greutăți împreună. Nu există echipă pe plajă, cu un mojito în mână.

Vrei relație? Depășiți provocări împreună! Fiți atenți unul la altul, ajutați-vă, sprijiniți-vă, împărtășiți-vă temerile, fricile, greutățile și găsiți soluții să le depășiți împreună.

Atunci veți fi uniți și puternici. Atunci veți fi un grup, un cuplu, o unitate, cu încredere, ajutor și istoria unor munți urcați umăr la umăr, sau a unor zeci de kilometri de tropăială prin căldură, prin stuful și bălțile pline de țânțari ale Dobrogei.

 

Părera ta? Poți să ți-o bagi în rect.

  • Părera ta? Poți să ți-o bagi în rect.
  • Eu nu am rect…
  • Bine, poți să ți-o bagi în anus.
  • Ce e ăla anus?
  • Bagă-ți părerea în cur!
  • Acum de ce te superi și-mi spui să-mi bag părerea în cur? E părera mea.
  • Nu mă supăr, doar că nu ai argumente.

M-am acrit de câte ori am auzit argumentul ”Eu am părera mea, tu ai părera ta, let’s agree to diasgree”. De fiecare dată când aud asta mi se injectează ochii și-mi ies ca la melc pentru că văd în asta o înfrângere dureroasă a logicii de bun simț. Și mie îmi place tare mult logica.

Practic, nu este nicio problemă că ai ”părerea” ta. Ai dreptul să ai ce părere vrei. Dar nu te aștepta să ți-o împărtășesc doar așa, pentru că ai declarat-o răcnind, sau că ai afișat-o pe miloane de stâlpi și afișe. Poți crede că Pământul este plat, că șerpilienii sunt printre noi, că vaccinurile sunt unealta satanei, sau că sacrificiile umane îți vor aduce protecția ființelor superioare care ne veghează, dar nu mi-o impune mie și, cu atât mai mult, nu îmi cere să-ți urmez părerea. Pentru asta vei avea nevoie de argumente.

Altfel spus, dacă avem așteptarea ca cel din fața noastră să ne preia opinia și s-o încorporeze în convingerile sale, după enunțarea opiniei, ar trebui să urmeze imediat un argument valid logic și demonstrabil. Dar cu asta este greu.

Când, în clasa a zecea, am învățat logică, mi s-a părut că am descoperit apa caldă. Asta pentru că brusc haosul discuțiilor și polemicilor putea căpăta o structură clară, matematică, demonstrabilă, reproductibilă și, credeam eu atunci, după suficient de multă muncă și analiză, toată lumea putea ajunge la aceeași concluzie. Ca și cum logica ar fi un limbaj universal al tuturor și nu ar fi nevoie decât de disponibilitate și receptivitate la analiza. Ce tont eram.

Pe vreme aceea, dar și ulterior, vedeam logica argumentarii celui din fața mea și deja identificam ușor erorile, sofismele și fracturile, fiind gata să le demontez, să le combat sau, dacă era nevoie, să accept evidența demonstrației (dar ajung acolo imediat). Evident, mă și frustram că alții nu vedeau lucrurile ca mine.

Degeaba îmi spui că ”toată lumea știe că trebuie să pui ulei pe o arsură ca să se vindece mai repede, deci fă și tu așa”. Este un sofism (logical fallacie – în engleză, la modul general sau, concret, este argumentum ad populum – în latină). ”Toată lumea” se inșală (uleiul face mult mai rău). Arată-mi o demonstrație, un studiu medical, sau explică-mi mecanismul. Nu fă referire la credința populară, doar pentru că bunică-ta făcea asta.

Degeaba îmi spui că ”Gigel este constructor și a spus el că pot face stâlpii casei mai mici și cu mai puține armături” (este un alt sofism – argumentum ad verecundiam). Arată-mi calculele făcute de Gigel care le contrazic pe cele făcute de mine. Altfel, sunt șanse foarte mari să-ți cadă casa în cap. Nu este suficient ca Gigel să fie constructor, este nevoie să facă niște calcule și demonstrații corecte.

Sau, preferatul meu și prea întâlnitul la televizor:

  • ”Ești un rahat de politician corupt, penal și incompetent! Am și dovezi!
  • Păi și Ionel a luat mită și el e din opoziție, de la voi. Și Vasilică a făcut bălării și nu și-a făcut treaba, iar Gigel are și el un dosar penal și tot de la voi este.”

Foarte posibil, dar asta poate demonstra doar că cel care îți spune că ești corupt, penal și incompetent este, la rândul său, cam ipocrit, nicidecum că tu nu ești un rahat de politician cu toate metehnele de mai sus.

Nu sunt extrem de multe sofisme și nu sunt chiar greu de înțeles. Apoi, argumentele și părerile celor din jur vor deveni mai clare, mai comprehensibile, matematice și mult mai ușor de ”demontat”. Dar, la ce bun dacă nimeni nu ascultă și toți rămân pe pozițiile lor?

(Ciudat este că despre sofisme se vorbește foarte puțin în cluburile de debate, iar unii magistrați nu au ore de argumentație…)

Spuneam că eram tare tont în adolescență când credeam că logica poate rezolva orice problemă și că ar trebui să fie un limbaj universal. Eram chiar prostovan pentru că nu înțelegeam atunci că părerile și convingerile oamenilor țin în mai mare măsură de latura emoțională decât de cea rațională. Asta se întâmplă pentru că mintea noastră este astfel organizată pentru a facilita supraviețuirea. Iar aparteneța la un grup este esențială în supraviețuire. Astfel, convingerile grupului, vor avea de cele mai multe ori o pondere mai mare decât argumentele raționale. Și de aici decurg multe distorsiuni ale logicii (biases – în engleză). Este mai sigur să accepți opiniile grupului decât să le contrazici și să te izolezi, să rămâi ostracizat, singur, în peșteră, să te mănânce ursul noaptea. Astfel de biasuri sunt și cele de ingroup/outgroup care ne fac să fim semnificativ mai puțin empatici și deschiși la a auzi (sau înțelege) părerile altora, mai ales dacă sunt în opoziție cu ale noastre iar ei fac parte din alte grupuri, și devenim mai predispuși la a folosi sofisme în dauna logicii.

Motivația emoțională din spatele exemplelor de mai sus ar putea fi că omul punea ulei pe arsură pentru că se simțea apropiat de bunica sa, simțea afecțiune pentru ea și o credita, implicit, cu încredere oarbă; cel ce voia să facă stâlpii mai mici punea preț pe opinia lui Gigel pentru că, probabil, îl credita cu mai multă încredere decât pe arhitect, simțindu-se mai aproape de ”Gigel” decât de ”Henry” – arhitectul bășinos; în timp ce politicianul probabil nici nu știe ce este ăla un sofism ci doar se simte loial partidului său și dator să arunce cu noroi spre orice reprezentant al altui trib (partid, presă, prostime, astea cu ”p”)

O altă problemă este că în momentul în care suntem confruntați cu opinii contrare convingerilor noastre, simțul nostru de identitate se simte amenințat și intrăm în gardă. Apoi, în cearta care urmază (că nu mai este discuție), intrăm direct în FIGHT MODE, ni se reduce vederea periferică și IQ-ul scade la jumătate. Sunt unele studii care au demostrat chiar că, cu cât suntem bombarați cu mai multe argumente contrare opiniilor noastre, cu atât devenim mai opaci la ele și mai convinși în susținerea propriilor opinii, folosind orice argument, sofism sau mijloc avem la îndemână, exact ca într-o luptă. În scurt timp, suntem înconjurați de un zid opac și suntem surzi la ce spune cel din fața noastră, căutând disperați un topor cu care să împrăștiem creierii oponentului pe pereții peșterii.

Soluții ar fi, dar sunt uneori greu de aplicat. Principalele două soluții și cele mai importante ar fi să căutăm și să declanșăm empatia prin marcarea apartenenței al același grup (social, etnic, ideologic, de interese, de pasiuni, de job etc.) și să se intre în dezbatere acceptand că putem să ne înșelăm și că părerea noastră poate fi greșită. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, de aici dialogul are, într-adevăr, șanse să devină logic, matematic și constructiv. Dar, până aici, este cale destul de lungă și nu este accesibilă oricui, deși tare mi-aș dori să fie.

Voi vedeți politicianul fiind empatic? Sau acceptând că ar putea să greșească?

24 de ore de comunism în pădure

Acum câteva zile m-am întors din tabăra noastra de supraviețuire de nivel 2 (da, din acest an avem taberele de supraviețuire împărțite pe trei niveluri de dificultate) cu o revelație, cu speranță pentru o nouă generație mult mai bună decât noi și cu bucurie să văd că idealurile nu au murit.

Am fost în munții Parâng cu 21 de copii și adolescenți doritori să învețe cum este cu muntele, cu focul, cu cortul, cu supraviețuirea, cum să-și facă un bagaj corect, cum să se orienteze și, mai ales, ce înseamnă ideea de grup, de echipă, de colaborare și conștiința de grup pe munte.

Ca de obicei, în prima parte a taberei am organizat ateliere (de foc, cort, orientare, bagaj, prim-ajutor, adăpost de urgență etc.) urmând ca în a doua jumătate să organizăm partea aplicativă – wide-game-ul nostru tradițional, jocul interactiv de supraviețuire în care echipele de 5-6 adolescenți urmau să stea minim 24 de ore fără acces la corturi, cabană sau altă formă de adăpost.

Deja, în niciuna din taberele noastre de supraviețuire, nu mai este un mister că urmează un wide-game. Toți știu asta, și toți încearcă să se pregătească cum pot ei mai bine. De această dată, toate cele patru echipe, urmând vocea celor mai puternici și mai articulați dintre ei, au decis să se alieze, să nu se atace, să-și pună toate punctele la comun, să elimine competiția dintre echipe, încă înainte de a începe wide-game-ul. Așa cum au explicat ulterior, la discuția în grupul mare de la finalul taberei, ei își doreau să elimine partea competițională pentru a se putea concentra pe exercițiul de supraviețuire, pe a trece noaptea cu bine, încercând să funcționeze toți 21 ca un grup.

Admirabil, dar greu.

Greu pentru că este mult mai ușor să îți construiești un adăpost de urgență în cinci oameni, și mult mai greu să faci patru adăposturi, chiar dacă aparent ai la dispoziție 21 de oameni. Una din primele lecții despre supraviețuire este că ea se învață prima dată singur, apoi în grupul mic de până la șase oameni, apoi în unitatea de douăzeci și abia ulterior în societate. Și asta pentru că cinci oameni sunt mult mai ușor de coordonat decât douăzeci. Le-am spus și participanților asta, dar nu m-au crezut. Au crezut că îi încerc, că îmi doresc să le stric alianța ca să îi văd cum se bat pe puncte și cum intră în competiție unii cu alții.

Și a început wide-game-ul. Au avut grijă să meargă toți la probe, ca să nu le fie descalificate echipele, dar cu organizarea pentru supraviețuirea pe timpul nopții nu a fost la fel de ușor. Primele trei sferturi din zi le-au pierdut căutând locuri unde să încapă toate cele patru adăposturi, astfel încât să fie la un loc, să fie apropiate (și ușor supravegheabile astfel încât niciunei echipe să nu îi vină ideea de a rupe alianța). Apoi, cu greu, s-au apucat să construiască primul adăpost, toți deodată, într-un haos de nedescris. Când a venit prima ploaie, la ora 16.00, era cât de cât gata un singur adăpost și 21 de porumbei stăteau în ploaie.

Deja entuziasmul cu privire la decizia de a se alia începea să se zdruncine.

Am luat liderii fiecărei echipe și i-am sfătuit să facă ce vor cu punctele și cu concursul dintre echipe, dar să-și ia fiecare echipa sa și să se asigura că are fiecare câte un adăpost pentru oamenii lui.

Apoi, i-am invitat să se uite în jur, la coechipierii lor mai puțin implicați și mai leneși care profitau de haosul celor 21 de suflete pentru a se plimba letargici de colo colo. Unul din ei trăgea de câteva minute de un fir de iarbă. Altul se uita în gol printre copaci. Un băiețel mai individualist mergea bombănind de a la un grup la altul, dar nu ar fi pus mâna pe nimic ci doar critica acid, în timp ce o fetiță creață își admira bocancii. Le-am spus că asta este consecința încercării de a gestiona un grup atât de mare, că este foarte greu și că ar fi mai simplu să-și rezolve treburile în echipele lor. Tot nu m-au crezut.

A doua ploaie a venit exact înainte să se întunece, la ora 19.00. Până atunci, cele mai multe echipe se grăbiseră să-și ”cumpere” izoprenele și sacii de dormit cu punctele acumulate la probe (și acum puse toate la comun) și să le îngrămădească în dezordine într-unul din cele două adăposturi terminate, al treilea fiind încă în construcție. Câțiva saci de dormit s-au udat. Deja atmosfera era tensionată. La debriefing, participanții povesteau că pe lângă fiecare adăpost se auzeau bombăneli printre dinți ”Ar fi trebuit să facem cum ne-a zis Andrei…” Dar acum era deja prea târziu.

Unul din lideri – o fetiță inteligentă, analitică, dar stresată de presiunea conducerii – începe să răcnească dintr-un adăpost de îngheață toată lumea. Latră ordine pe un ton puternic, pe care nu–ți vine să-l ignori și aduce o gură de aer proaspăt organizării taberei. Își aduce echipa în adăpost, îi organizează pe ceilalți, hotărăște cine stă la foc și cum să se rotească plantonul. Ulterior, la debriefing toată lumea a apreciat acel moment de ordine adus de Miruna.

Trece noaptea, vine dimineața, au loc și ultimele probe și ajungem toți la debriefing. Unii au dormit doar două ore ca să întrețină focul, alții au dormit opt, bine înfășurați în sacii de dormit și sub adăposturi solide, la construcția cărora nu au participat. Unii sunt uzi, alții mai puțin. Unii sunt obosiți, altora le arde de joacă, dar moralul este ridicat pentru că toți se bucură că au reușit să facă ceea ce le-am zis că va fi foarte greu: să supraviețuiască în siguranță într-un grup atât de mare.

Așa că am făcut un debriefing despre comunism și despre ideologia care a astat la baza acestei doctrine. Le-am vorbit participanților despre acel experiment deja vestit în care un profesor s-a apucat să facă media notelor celor din clasă și trecea în catalog doar media. Evident că de la examen la examen media clasei a tot scăzut până au ajuns să pice cu toții. Asta pentru că loazele au rămas loaze și s-au bucurat să stea pe spatele celor ce învățau bine, iar cei ce învățau bine au obosit și s-au sictirit la un moment dat să tot poarte toată clasa în spate. Voiau și ei la bere…

În cazul celor din tabără, dezavantajele unei alianțe ce forma un grup atât de mare, au fost evidente. Cei individualiști și care se bucurau să nu pună mâna la treabă preferând să aibă eterne explicații, motive și justificări și-au văzut problemele rezolvate de cei muncitori și activi. Cei ce ar fi fost dispuși să contribuie dar nu știau exact cu ce au fost lăsați în aceeași ceață pentru că nu exista o organizare coerentă și structura ierarhică din grup era aproape inexistentă, iar cei muncitori, cei proactivi, au făcut toată treaba în limitele lor, dar și ei resimțind haosul generat de inexistența unei viziuni coerente de organizare de tipul ”Tu aduci apă, tu aduci lemne, tu faci adăpostul AICI!” Mai mult, diversele tentative de organizare din partea liderilor, au fost la început întâmpinate cu replici de genul ”Nu îmi spune tu ce să fac că nu ești tu liderul meu.” ceea ce nu a făcut decât să complice lucrurile. Și exact asta se întâmplă când suntem toți ”egali” și avem pretenții că nimeni nu ne este superior. Da, și mie îmi sună cunoscut…

După această noapte, toți au fost de acord că a fost greu, dar că cei implicați și proactivi probabil nu ar mai fi avut energie pentru încă o noapte petrecută astfel. Iar asta este tipic pentru acest gen de dinamică.

Pe de altă parte, avantajele indiscutabile ale acestei alianțe au fost moralul extrem de ridicat (care i-a ajutat foarte mult în a trece cu bine noaptea – cu cântece la foc, dansuri și glume de le auzeam din tabăra de bază), eliminarea competiției dintre echipe ceea ce a lăsat participanții să se concentreze pe exercițiul de supraviețuire și coalizarea împotriva unui inamic comun (a mea și a jocului) ceea ce, de asemenea, le-a dat forță și energie pentru a trece de probe și de noaptea rece și udă.

Interesant a fost că, de la un punct, toți participanții au ajuns să regrete decizia de a se alia dar s-au ambiționat să mențină alianța pentru a ne demonstra nouă, instructorilor, că sunt în stare să o facă și că pot gestiona grupul până la final. Și le-a ieșit. Mai greu, cu avantaje și dezavantaje, dar le-a ieșit. Tare m-am bucurat pentru ei.

Totodată, mi s-a părut de admirat că cei mici au reușit să vadă pe lângă joc, au reușit să disocieze jocul de elementul de supraviețuie al taberei, și-au făcut conștient o ordine de priorități și au ales să ignore competiția pentru a se concentra pe ce era mai important. Poate lucrurile nu sunt atât de maro în ceea ce privește această nouă generație.

Page 1 of 15

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén