Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Vești și povești

Am încheiat o vară ca nicio alta. Ca la televizor, dar altfel. A fost emoție, a fost dramă, au fost aventuri, surprize și iubire. Sună ca o telenovelă proastă dar așa a fost. Acum, împreună cu colegii mei de la Academia 1,61, ne pregătim de petrecerea ce va marca sfârșitul verii, începutul sezonului de toamnă și mai ales cel de iarnă.

Vom rememora aventurile din această vară și vom afla noutățile.

A fost cel mai bun an al Academiei 1,61 de până acum. Au fost tabere tematice (Star Wars și Minecraft), au fost  tabere pentru familii, au fost drumeții, tabere de biciclete, tabere la munte, tabere de peștereală, tabere de supraviețuire, cursuri, ateliere și activități haioase. Iar anul acesta toate taberele au fost umplute la capacitate maximă.

Acum câțiva ani luasem o hotărâre să las în urmă munca de arhitect și să mă concentrez pe a-mi aduce o minimă contribuție la a face lumea mai bună prin educație. Scriam eu mai multe aici. Rezultatele obținute în acest an și bucuria copiilor ce au fost alături de noi, mă fac să cred că am luat hotărârea corectă. Am crescut mult, ne-am făcut mulți, echipa s-a mărit, responsabilitatea a crescut și eforturile s-au dublat dar eu în continuare nu simt că muncesc.

Totuși, atât Academia 1,61 cât și SHINRI Dojo ajung să mă solicite destul de tare și să îmi mănânce semnificativ de mult timp. De aceea, la sfârșitul anului trecut, hotărâsem să nu mai fiu ”vedetă” și să nu mă înham la încă un sezon de Visuri la Cheie. Mi-a fost clar încă de atunci că nu mă voi putea achita onorabil de îndatoririle mele dacă voi sta cu fundul în două luntri (și să mai și plec pe picioarele mele). Așa că m-am simțit obligat să fac o alegere.

Celor care m-au întrebat despre asta, le-am spus până acum că am avut un motiv mic care s-a făcut mare și un motiv mare care încă este mic. Acesta este motivul mic care s-a făcut neașteptat de mare și care continuă să crească.

Motivul mare care încă este mic este că după mulți ani în care s-a lăsat așteptat, am ajuns cu Ioana foarte aproape de a avea un ”Mini Me”, practic, un Samoil mic. Mai avem foarte puțin dar sperăm să stea liniștit, cât mai trebuie, la cuptor, să se coacă bine, să iasă sănătos și voios. Încă avem emoții. Eu cred că va fi chelios, ca mine și deștept, ca Ioana. Invers ar fi tare rău (pentru că este băiețel și nu e bine să fie creț și tont)…

bb1-22Lăsând gluma la o parte, mi-a fost clar că a fi cât mai aproape de Ioana în aceste momente este extrem de important pentru confortul ei emoțional și implicit pentru bunăstarea copilului, iar filmările (în paralel cu responsabilitățile pe care le am la Academia 1,61) m-ar fi tras și fizic și emoțional foarte departe de familie așa că, pentru mine, anul acesta, alegerea a fost extrem de simplă. În 2015 am văzut acest film și s-a terminat prost pentru noi.

Pe parcursul anilor, în câteva momente, viața mea a făcut niște întoarceri brutale. Întotdeauna le-am privit ca fiind începutul unei aventuri. Când am decis să las în urmă Cercetașii și să mă duc la Clubul de Speologie Emil Racoviță a fost o primă aventură. Apoi, firma de arhitectură a fost o a doua din care am învățat foarte multe. Turele în Nepal și China au adus cu ele alte revelații. Turul solitar de două luni, prin România, pe spatele lui Tweety a fost o experiență care m-a schimbat foarte mult. Apoi, a venit decizia de a mă rupe de vechea viață de arhitect și plonjarea cu capul înainte în programul educațional Academia 1,61. O întoarcere în ac de păr a vieții mele. A urmat experiența fantastică la ”Visuri la Cheie”, iar acum mă pregătesc pentru cea mai mare aventură dintre toate: Dacă totul merge bine, în câteva săptămâni voi fi părinte.

Îmi doresc din toată inima să fiu unul bun.

Nodul de răspundere

Părintele stă și se uită pasiv la copilul său. Copilul, cu limba pe afară, se joacă cu coarda de cățărare și o croiește într-un nod complicat. Aparent este un joc, o probă simplă, în care copilul leagă nodul de cățărare de hamul părintelui ce urmează să urce (asigurat), o stâncă verticală. Este un joc. Până când apar lângă ei și fac o glumă. Proastă. Apoi, amândoi se schimbă la față. Nu este doar un joc.

noduri-corzi1În această vară am organizat deja cunoscuta noastră tabără montană în familie. Un team-building în familie, cu cortul, lângă o cabană, cu un program menit să îi apropie pe participanți, dar mai ales să îi ajute să se cunoască mai bine.

Când vine vorba despre programele de la Academia 1,61, metoda noastră este una relativ non-directivă, fără sfaturi directe sau rețete. Mai degrabă ne place să creăm un context în care participanții să creeze diverse rezultate și să îi lăsăm să și le asume. Când este vorba despre copii, avem grijă ca ei să le remarce și să învețe ceva din ele. Când vine vorba despre adulți, fiind mai sensibili și nu întotdeauna la fel de receptivi, îi lăsăm să învețe doar din cele pe care sunt pregătiți să le remarce. Asta este din ciclul ”nu poți ajuta omul care nu dorește să fie ajutat”.

Asta facem și în taberele montane pentru familii. Creăm un context și avem grijă ca muntele aspru, vremea uneori inconfortabilă, potecile abrupte, drumurile lungi, resursele limitate și probele gândite cu atenție să producă rezultate. Semne sunt multe și, la munte, majoritatea vorbesc despre caracterul omului (adult sau copil). Despre cum împarte (mâncarea, spațiul de dormit sau resursele comune), despre cum își asumă deciziile, despre cum și dacă se gândește la ceilalți, despre cum știe să se raporteze la grup, despre etică și bun-simț. Nu trebuie decât cineva să aibă ochii deschiși.

Uneori, aceste semne vorbesc despre dragoste, responsabilitate, atașament și încredere. Ca în cazul exercițiului cu nodul de cățărare.

Contextul era simplu: Cât timp adulților le povesteam despre prim-ajutor și ce să faci într-o situație de urgență, alți traineri le arătau copiilor noduri. Și dă-i cu jocuri de noduri, cu concursuri de noduri, până când toți copiii știau să facă optul urmărit (un nod de legare în coardă pentru cățărat).

Și apoi, a doua zi, surpriză, avem o probă de cățărare. Copiii au un traseu mai mic, iar adulții altul, mai înalt. Și, altă surpriză, copiii trebuie să-și lege proprii părinți în coardă.

În mintea sa, adultul crede că a înțeles deja jocul. Este un joc de încredere. Mă vede că stau pe lângă copilul care își înoadă degetele și știe că nu o să îl las să urce cu un nod făcut greșit. Adultul gândește că este un exercițiu ce are ca mesaj că trebuie să aibă incredere în propriul său copil. De fapt, el are încredere în mine și în ceilalți instructori. Știe că nu există nicio șansă să pună mâna pe stâncă fiind asigurat cu un nod incorect. De fapt, se înșeală. Exercițiul nu este despre încredere. Este despre răspundere.

Și atunci, ca un nesimțit, vin eu mai aproape, mă uit critic la nodul făcut (corect) și spun ”Ești sigur că este bine, vezi că viața părintelui tău depinde de acest nod! Hai, urcă, dacă tu crezi că este bine și vedem dacă ține…”

Copilul se uită la mine. Panică. Ochi mari. O crăpătură apare în masca de hlizeală, bâzâială sau comportament adaptat al copilului. În spate se vede o emoție puternică. O emoție reală, autentică, necoafată, care este o sursă inepuizabilă pentru nenumărate alte emoții. Se vede dragoste pentru părinte. Totodată, mai apare și frica, și neobișnuința de a fi responsabil, se vede teama de asumare a propriilor acțiuni. Toate sunt normale, dar, de multe ori, prea puțin inoculate celor mici.

Peste câteva secunde, detensionez situația și confirm că nodul este bine făcut. Am reușit, însă, să ridic cortina, chiar și pentru scurt timp, pentru cine era atent. Unii copii au ochii în lacrimi dar continuă să tragă de corzi, alții se blochează, alții aruncă un teatral ”să nu mori, mami” și pleacă, alții desfac nodul și fac altul, iar alții, la fel ca adultul, realizează că eu sunt acolo ca să îi verific și nu aș permite ca mama să urce pe stâncă legată într-un nod nesigur. Dar șocul înțelegerii noțiunii de răspundere a rămas. Iar cine a putut să învețe ceva de aici, a avut șansa să o facă.

Așa cum mai spuneam, cred că acest gen de experiențe sunt foarte relevante pentru a observa adevărata noastră natură și a modului în care ne raportăm unii la alții pentru că, odată scoși din sfera noastră de confort, de cele mai multe ori renunțăm la măștile obișnuite și la comportamentele adaptate,  devenind mult mai viscerali și totodată mai sinceri în exprimare și manifestare, ceea ce ne poate ajuta să ne cunoaștem mai bine. (Presupunând că suntem pregătiți pentru asta…)

Iar aici este filmul taberei cu nodul buclucaș.

Despre Ioana, Nepal, limite pe care ni le punem singuri și realitate

În 2009 am fost cu Ioana (draga mea soție) în Nepal. Ne propuneam să ajungem pe un vârf de 6200 de metri. Înainte de asta ne-am antrenat. Am alergat mulți kilometri, am alergat pe munte, ne-am pregătit cum am putut noi mai bine. A fost la fel de folositor ca o clismă înainte de a merge la dentist.

Acolo realitatea este alta.

La altitudine totul este diferit. Soarele prăjește, când vine norul și face umbră, în cinci minute temperatura scade și cu trei zeci de grade, vântul taie, usucă și răcește, iar lipsa oxigenului face ca tot antrenamentul tău să fie fix vax. Dacă încercam să alerg zece metri, simțeam de parcă cineva mi-a dat un pumn în plex. După ce alergam (a se citi ”mergeam repede”), gâfâiam cinci minute. Antrenamentul de la altitudine mică este total ineficient sus. Acolo contează doar antrenamentul de altitudine (aclimatizarea) și starea mentală. Ambele țin predominant de persoană (fiziologic și mental) și mai puțin de istoricul ei sportiv.

Totuși, acest articol nu este despre Nepal. Nici despre mine. Nici despre antrenament, excursie sau altitudine. Este despre Ioana.

În acest context aspru și total nefamiliar, scoasă puternic din sfera sa de confort, Ioana, corporatistă pe atunci, s-a îndoit permanent de abilitatea ei de a ajunge pe vârf. Eram trei. Ioana, Radu (un prieten bun) și cu mine. Iar eu, ca un nesimțit, îi spuneam Ioanei:

”Uite, stai aici, la cabană, noi mergem înainte și te luam la întoarcere… după zece zile.”

”Ăăă… hai că mai merg!”

Ioana s-a îmbolnăvit. A făcut o toxinfecție alimentară. Ne-am oprit și am stat câteva zile pe loc. I-a trecut foarte greu și cu antibiotice puternice, cu spectru larg. Au fost zile oribile, cu febră, dureri de cap și diaree într-o cabană foarte rudimentară, fără toaletă și apă curentă. Norocul nostru că am dat peste câțiva doctori australieni care ne-au dat medicamentele. Apoi, când se simțea mai bine, Ioana a spus ”Hai că mai merg…”

Și a mers până lângă ghețar. Acolo a început din nou să se îndoiască de ea și de abilitățile ei de a ajunge sus. Trebuia să dormim câteva zile pe ghețar, în corturi, la -15 grade și să escaladăm un perete de 200 de metri de gheața.

I-am spus ”Așteaptă-ne aici dacă nu vrei să mai mergi…”

”Hai că mai merg și eventual mă opresc la tabăra de bază.”

Ioana s-a îndoit la ora 01.00 dimineața, înainte să plecăm spre vârf, s-a îndoit înainte să ne punem colțarii, s-a îndoit înainte să sărim o crevasă, s-a îndoit înainte să începem să urcăm peretele de gheață și, apoi, a ajuns pe vârf.

20090424-IMG_3551De fiecare dată îi spuneam ”Dacă vrei, rămâi și așteaptă-ne.” și ea îmi răspundea ezitant ”Hai că mai merg până la următorul obstacol.” Și a mers până sus, la 6200, pe vârf.

De acolo se vedea superb. Vedeam Everestul, Makalu, Cho Oyu, Nuptse, Ama Dablam. Vârfuri legendare, mult mai dificile, care păreau a fi la o aruncătură de băț. Și apoi am coborât.

Am coborât peretele de gheață, am coborât zona crevaselor, am coborât ghețarul, am ajuns pe zona de piatră, iar Radu și cu mine ne împleticeam . Eram rupți de oboseală și amețiți de la altitudine. Ioana parcă era Road Runner. Efectiv nu puteam să ținem pasul cu ea. Într-un final am ajuns la tabăra de bază. Noi, băieții, am căzut lați iar Ioana încă avea energie, ne filma și nu putea să adoarmă.

Următoarele zile, pe drum, acum relaxată, Ioana era îngândurată și pierdută.

Îmi spunea: ”Știu că m-am îndoit de mine la tot pasul. Când am plecat, eram convinsă că nu voi putea ajunge în vârf. Am fost permanent la un pas de a renunța. Și, totuși, am ajuns. Îmi dau seama că mintea mea mi-a pus permanent bariere și că, de fapt, limita mea fizică este mult mai departe decât am crezut eu.”

”Bravo, sunt foarte bucuros pentru tine!” îi spuneam eu.
”Dar acum mă roade altceva! Dacă acum îmi este clar că nu aici este limita mea, dacă am putut să fac ceva ce nu concepeam să fac când am plecat la drum, oare ce altceva pot să fac și nu mă încumet pentru că mă limitez singură?!!! Cât potențial nerealizat am?”

Atunci, mergând alături de Ioana pe dealul pietros și arid din Nepal, la 5000 de metri, remarcând că nu mai gâfâim pentru că ne aclimatizasem, mi-am dat seama că am învățat o lecție tare valoroasă: The sky is NOT the limit!

De ce insistați să creșteți mincinoși?

”Copilul meu nu minte!” sau, și mai bine: ”Copilul meu nu știe să mintă!”

Oau, de câte ori am auzit aberația asta… Ba minte! De unde știu asta? Știu pentru că toți copiii mint.

Este natural, este normal, este explicabil și este modul lor de a-și testa limitele. Unii mint mai mult și alții mai puțin, dar toți copiii mint, într-un moment sau altul, ca parte a creșterii și dezvoltării lor. Este ca și cum ar zice cineva ”copilul meu nu plânge”. La fel cum plânge ca parte a nevoii sale de comunicare, minte ca parte a modului în care începe să experimenteze și să înțeleagă cum să se raporteze și să funcționeze alături de alți oameni.

Pe de altă parte, dacă din declarația adultului nu învăț nimic nou despre copil, învăț chiar despre părinte: Că este suficient. Și că este manipulat de copil.

Bun, că minte mi-e clar. Cred, însă că întrebarile pe care ar trebui să și le pună părintele sunt ”când minte?”, ”pe cine?”, ”cât de des?”, ”cu ce?” și ”cât de bine?”. Asta ar fi cu adevărat productiv.

”A mers 15 km, prin soare, și nimeni nu i-a dat apă. Copilul meu nu minte!” – am mers două ore, prin pădure, pe lângă un râu de munte (deci cu apă la discreție), a fost innorat și la sfârșitul drumeției a plouat. Nu doar pe el, ci și pe alte 25 de persoane. Cam greu să inventez o ploaie (sau un râu)…

”A venit o avalanșă de pietre care i-a prins piciorul, a rămas singur și nimeni nu l-a ajutat. Copilul meu nu minte.” – am fost într-o zonă de iarbă, fără pietre, vara (unde nu se pot forma avalanșe). Apoi, discutând (de față cu mama) copilul spune singur că era printre brusturi, vedea tabăra, iar instructorul era lângă el. Nimeni nu își cere scuze…

”Băiatul meu de nouă ani a fost pus în cameră cu alți doi băieți, de clasa a șasea, care aveau 14 ani.” – Cel mai mare participant la tabără avea 12 ani și era fată. În clasa a șasea nu ai 14 ani. A stat în cameră cu un băiat de zece și unul de 11 ani…

Asta este partea căcăcioasă a direcției pe care mi-am ales-o de când am renunțat la arhitectură. Măcar sunt doar câteva, puține cazuri, strânse în acești ani și doar câțiva din mult peste o sută de copii.

liarÎngrijorător din punctul meu de vedere nu este că cei mici își minciunesc părinții. Este de nedorit, dar normal. Copilul dorește ventilarea unor frustrări, sau caută compasiune, sau vrea să își satisfacă un orgoliu, sau nu știe să își asume consecințele acțiunilor lui, sau pur și simplu vrea atenție. Mi se pare grav că părintele alimentează prin atitudinea lui exact acest cerc vicios al minciunii:

Dacă părintele declară că ”copilul meu nu minte” atunci este clar că înghite a priori orice debitează  odrasla, care, văzând că merge, exact asta învață: ”Pe mama o fac ușor: pac, pac, două vorbe și trei aiureli și o conving să îmi dea ce vreau.”

Și iată astfel cum apare arhetipul părintelui cu copil etern nedreptățit, persecutat de profesori și pe nedrept depunctat la capacitate pentru că nu știe să citească un grafic. Și este normal că nu știe să îl citească pentru că nu a avut nevoie să învețe să îl citească. Oricând apărea o problemă sau copilul era supărat de ceva, ajungea să povestească mamei, cu obidă, cum a fost el persecutat, iar numaidecât vulturul divin îi venea în ajutor. De ce ai mai avea nevoie să înveți carte, sau cum să interacționezi corect (și etic) cu cei din jurul tău, sau cum să îți asumi consecințele propriilor acțiuni atâta timp cât protecția zeilor este doar la o minciunică distanță?

Copilul învață de mic cum să îi vorbească părintelui. Pe măsură ce învață cuvinte, învață și la ce gen de comportament răspunde cel mai bine părintele și, la fel cum încearcă tot felul de forme haioase de a poci cuvintele, încearcă și tot felul de strategii pentru a obține ce vrea. De aceea, cu cât părintele este mai suficient, cu atât este mai picat în admirația propriului copil și este cu atât mai subiectiv, ceea ce îi va da copilului o oarecare încredere în sine, dar o mare greutate în a se auto-aprecia corect.

i_am_an_appleMie mi-e greu să lupt cu minciuna. Atât în viața mea personală cât și la Academia 1,61 încerc să stau cât mai departe de astfel de ”jocuri”. Astfel, în activitățile noastre, pentru cei pe care îi prindem cu minciuna avem penalizări maxime la prima abatere (în puncte sau flotări) și eliminarea din program la a doua. Scurt și fără excepție. Noi trasăm această limită foarte clar, astfel încât participanții la activitățile noastre să o înțeleagă și să și-o însușească. Dar, dacă apoi vine părintele și o strică, noi nu mai avem nicio putere.

Aparent mi-e foarte greu să accept ceea ce spune colaboratorul nostru psihoterapeut: ”Nu îi poți ajuta pe toți și nu poți ajuta omul care nu vrea să fie ajutat.” Cred că asta este una din limitele programelor Academiei 1,61.

Astfel, dacă ești unul din părinții care sunt convinși că au un copil minunat, perfect, care nu minte niciodată, atunci degeaba îl aduci la noi. Nu te putem ajuta. Sunt multe alte tabere care au o componentă educațională mai scăzută, cu mai puține reguli și mai ”pă distracție”.

Experimentul social

Anul acesta am organizat din nou deja cunoscuta noastră tabără de supraviețuire. Am fost cu 21 de adolescenți, în munții Latoriței, lângă un lac superb.  S-a format o gașcă minunată. Genul acela de gașcă cu care îți dorești să nu trebuiască să te întorci acasă. Cei mai mulți erau veterani. Jumătate dintre participanți mai trecuseră prin cel puțin încă o tabără de supraviețuire Știam că trebuie să le pregătim ceva special! Rezultatele ne-au surprins chiar și pe noi.

După cinci ore de mers cu rucsacul în spate, am instalat tabăra și am început jocul nostru obișnuit. Dar cu o surpriză. Am împărțit participanții în patru echipe egale și le-am povestit că, pe tărâmul din Djubad, de ani de zile are loc un război fără de sfârșit între asceți și hedoniști. Hedoniștii au toate resursele și pot să-și satisfacă toate dorințele materiale, în timp ce asceții nu pun preț pe posesiunile materiale, dar posedă înțelepciune și sunt în contact cu zeii.

(Ne-am inspirat din legenda lui Buddha (Siddhartha Gautama) care după ce a trecut prin cele două extreme a început să propovăduiască religia Buddhistă și ajungerea pe Calea de Mijloc.)

Astfel, noi am creat două echipe de asceți și două echipe de hedoniști. Fiecare hedonist a primit rucsacul câte unui ascet (plin, cu mâncare, haine, sac de dormit și tot ce mai era in el), să facă cu el orice dorea. Pe de altă parte, numai asceții aveau acces la informație. Instructorii (”zeii”) urmau să îi învețe tehnicile de supraviețuire (adăpost, orientare, prim-ajutor, foc, bagaj etc.) numai pe asceți. Dacă hedoniștii doreau să învețe ceva, erau nevoiți să îi întrebe pe asceți și, poate, să facă troc cu ei.

Toți știau că în ultimele zile de tabără urma provocarea unui ”wide-game” – un joc asemănător unei aplicații militare, de minim 24 de ore, pe parcursul căruia urmau să supraviețuiască cu resurse minime și fără corturi. Toți știau că vor trebui să-și facă singuri un adăpost în care să petreacă noaptea, să-și facă focul și să se poată orienta ca să poată ajunge la probe. Toți știau că noaptea va fi foarte frig și, fără foc sau adăpost, vor fi nevoiți să renunțe.

Noi, instructorii, urma să fim ca o plasă de siguranță, fiind gata să intervenim în caz de nevoie, supraveghiind atent jocul, dar intervenția noastră însemna automat și descalificarea echipei. Așa că toți își doreau să facă față acestui ”wide-game”.

Am avut grijă ca toți veteranii să fie asceți și toți cei care nu mai fuseseră cu cortul pe munte să fie hedoniști și să se lăfăie în resurse.

Astfel, speram să îi învățăm pe copii despre valoarea informației și puterea ei. Totodată, speram să îi învățăm despre gestionarea eficientă a resurselor. Nu în ultimul rând, speram să îi învățăm despre cât de eficient învață unii de la alții spre deosebire de cum învață de la figuri autoritare precum un profesor scorțos, un părinte sau un instructor. (Despre conceptul de peer-learning, atât de puțin folosit în educația din România, se poate citi mai mult aici.)

Rezultatele, însă, m-au surprins.

13914141_813942398741429_4770616700729106259_oToate cele de mai sus s-au întâmplat. Au învățat, au gestionat, au înțeles. Altceva m-a surprins:

Mă așteptam să se creeze alianțe. Ba chiar le-am încurajat. Am avut grijă ca fiecare echipă de asceți să aibă bagajele la o singură echipă de hedoniști. Ca să poată negocia ca o echipă și să nu fie divizați. Mai mult, în wide-game asceții au început jocul fără niciun pic de mâncare pe când hedoniștii aveau resurse îndesate prin buzunare. Totul ca să sugerăm o alianță între hedoniști și asceți, o ajungere pe Calea de Mijloc.

Asta nu s-a întâmplat. Hedoniștii s-au aliat cu hedoniștii și asceții cu ceilalți asceți. La debriefing am întrebat de ce nu s-au aliat complementar, deși asta ar fi fost cel mai logic. Am primit această explicație:

”Știind că urmează provocările din wide-game ne-am simțit mult mai bine să avem alături echipa cu care împărțeam aceleași greutăți, de parcă, dacă eram mai mulți, problemele ar fi fost mai ușor de rezolvat sau suportat.”

Același răspuns l-am primit și de la hedoniști și de la asceți!

Evident că problemele nu erau mai ușor de rezolvat pentru că o echipă care nu are mâncare nu primește mai multă mâncare de la altă echipă care, de asemenea, nu are mâncare. Totuși, acest joc mi-a arătat altceva: Așa se întâmplă și în societate. Tindem să stăm alături de cei care ne seamănă și cu care împărtășim aceleași probleme și mai puțin pe lângă cei care le-ar putea rezolva și de la care am putea învăța ceva. Ne simțim bine lângă cei ca noi, dar facem un efort mare ca să învățăm de la cei diferiți de noi. Iar asta ne limitează.

Statul în bula cu prieteni care ne seamănă, ne limitează. Uneori, chiar mai rău, ne face să ne gândim că acea bulă este toată lumea (sau ar trebui să fie) și asta ne limitează și mai tare.

Astfel, după această morală (pe care mi-o asum și eu), mi-am propus să vorbesc mai mult și să fiu mai deschis cu oameni cât mai diferiți mie. Mi-am propus să întreb ciobanul bătrân despre cum înțelege religia, despre troițe și despre care este cel mai bun câine de stână, să întreb corporatistul despre satisfacțiile muncii lui, și chiar și pe manelist să îl întreb despre câte tipuri de haur există sau cum se pot da kilometri înapoi la o mașină.

Cred că de la fiecare pot învăța câte ceva.

Am crezut că era voie să furăm…

Am fost în tabără… Din nou.

Cu 21 de copii, în Piatra Craiului. Am încercat să îi învățăm cum este cu mersul la munte. În mare, ne-a ieșit. Copiii au învățat cum să se orienteze, cum să-și plănuiască corect o drumeție, cum să citească marcaje, să își facă bagajul, prim-ajutor, noduri, cum să facă focul și alte chestii haioase și intersante.  Dar nu despre asta este povestea.

Tabăra a avut ca temă ”Legendele Olimpului”, cu zei, eroi, oracolul din Delphi și încercări câte și mai câte.

În stilul nostru tradițional, în penultima zi, am abătut asupra participanților năpasta unui ”wide-game” – un joc complex, interactiv, pe echipe, cu probe, obiective și poveste, dar care se desfășoară pe toată perioada zilei, numai afară și cu resurse minime pentru supraviețuire, accesul în cabană fiind restricționat.

În acest caz, am împărțit copiii în patru echipe egale, le-am dat câte 300 de euro fiecăruia (Bani de Monopoly) și le-am zis că totul costă: Educația costă – dacă voiau să îi învățăm cum să facă un adăpost, plăteau. Materialele costă – dacă voiau sfoară sau folie pentru adăpost trebuiau să plătească. Chiar și mâncarea costă. O lipie era 5 euro.

Jocul a durat doar 10 ore și câștiga la sfârșit echipa care avea cei mai mulți bani. Scurt, simplu, verificabil. Ca în viață.

Dar asta nu era tot. Spre sfârșitul jocului, m-am dus la una dintre echipe și le-am vândut o gogoașă (la figurat): Le-am zis că mi-a plăcut cum au jucat și vreau să îi ajut. Dar cum nu pot să le dau mai mulți bani, le dau un indiciu și le spun unde am văzut că își ascunde banii o echipă adversă. Și le-am spus.
Banii din ascunzătoare erau de fapt puși de noi cu ceva timp înainte și erau marcați. Am vândut aceeași gogoașă tuturor echipelor (cu ascunzători diferite). Practic, i-am pus la încercare.13691131_802948573174145_4086419864959246077_o

La sfârșit, am văzut cine a luat banii și cine nu. Din patru echipe, trei au decis să joace cinstit și una să fure.

Și atunci le-am spus legenda lui Hercule, pe când venea de la oracolul din Delphi și mergea spre Euristeu și cele douăsprezece munci ale sale. Se făcea că, pe drum, Hercule se întâlnește la o răscruce cu două femei ce îl ademenesc fiecare pe drumul ei. Una îi promite plăceri, bogății și satisfacerea dorințelor dar o moarte în singurătate, uitat de lume, iar cealaltă îi promite o viață plină de greutăți și suferință, o viață dură dar eroică și dăinuirea în amintirea și admirația tuturor, mult după moartea sa. Cele două femei erau Desfrânarea și Virtutea. Și atunci, le spuneam copiilor, fiecare are de făcut această alegere de multe ori în viață și fiecare ar trebui să fie, până la urmă, împăcat cu alegerea pe care o face.

Bineînțeles, banii marcați nu îi puneam la socoteala finală, ba dimpotrivă.

Și atunci, liderul echipei care a ales să fure, mi-a spus ceva foarte tare: ”Andrei, dar noi am crezut că este parte din regulile jocului că putem să furăm”.

I-am explicat că nicăieri nu am scris sau spus așa ceva și că asta a fost doar presupunerea echipei lui. I-am mai zis că le-am întins tuturor o capcană, că le-am dat tuturor ocazia să fure, dar nu le-am spus că este frumos să fure sau că este etic să fure. I-am mai explicat că un joc este una și principiile etice sunt alta și uneori se contrazic, ca în cazul de față, iar atunci fiecare are o alegere personală de făcut.

Dar, după ce am terminat de vorbit, m-am prins eu singur de altceva. Exact asta facem noi, cu toții: În educația informală și în formarea indirectă a celor din jurul nostru, transmitem exact acest gen de mesaje contradictorii.

”Nu este OK să furi! Dar, dacă intri pe Pirate Bay,  găsești acolo orice film vrei.”

”Nu este OK să minți! Dar, dacă întârzii la întâlnire, bagă și tu o scuză. Zi că ai făcut pană…”

”Nu este OK să înșeli! Dar uite că te place fata din colțul barului. Hai bă, nu fi băbălău, du-te și vorbește cu ea!”

”Unde dracu’ ai învățat să vorbești așa urât?”

”Nu este bine să fii ipocrit sau lingău! Dar uite ce frumoasă este mașina/casa/nevasta corporatistului care a ajuns în funcție de conducere și este murdar de maro pe nas.”

Și atunci, până la urmă, pe drumul căreia dintre cele două femei trebuia noi să mergem?

Page 1 of 9

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén