Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

De ce insistați să creșteți mincinoși?

”Copilul meu nu minte!” sau, și mai bine: ”Copilul meu nu știe să mintă!”

Oau, de câte ori am auzit aberația asta… Ba minte! De unde știu asta? Știu pentru că toți copiii mint.

Este natural, este normal, este explicabil și este modul lor de a-și testa limitele. Unii mint mai mult și alții mai puțin, dar toți copiii mint, într-un moment sau altul, ca parte a creșterii și dezvoltării lor. Este ca și cum ar zice cineva ”copilul meu nu plânge”. La fel cum plânge ca parte a nevoii sale de comunicare, minte ca parte a modului în care începe să experimenteze și să înțeleagă cum să se raporteze și să funcționeze alături de alți oameni.

Pe de altă parte, dacă din declarația adultului nu învăț nimic nou despre copil, învăț chiar despre părinte: Că este suficient. Și că este manipulat de copil.

Bun, că minte mi-e clar. Cred, însă că întrebarile pe care ar trebui să și le pună părintele sunt ”când minte?”, ”pe cine?”, ”cât de des?”, ”cu ce?” și ”cât de bine?”. Asta ar fi cu adevărat productiv.

”A mers 15 km, prin soare, și nimeni nu i-a dat apă. Copilul meu nu minte!” – am mers două ore, prin pădure, pe lângă un râu de munte (deci cu apă la discreție), a fost innorat și la sfârșitul drumeției a plouat. Nu doar pe el, ci și pe alte 25 de persoane. Cam greu să inventez o ploaie (sau un râu)…

”A venit o avalanșă de pietre care i-a prins piciorul, a rămas singur și nimeni nu l-a ajutat. Copilul meu nu minte.” – am fost într-o zonă de iarbă, fără pietre, vara (unde nu se pot forma avalanșe). Apoi, discutând (de față cu mama) copilul spune singur că era printre brusturi, vedea tabăra, iar instructorul era lângă el. Nimeni nu își cere scuze…

”Băiatul meu de nouă ani a fost pus în cameră cu alți doi băieți, de clasa a șasea, care aveau 14 ani.” – Cel mai mare participant la tabără avea 12 ani și era fată. În clasa a șasea nu ai 14 ani. A stat în cameră cu un băiat de zece și unul de 11 ani…

Asta este partea căcăcioasă a direcției pe care mi-am ales-o de când am renunțat la arhitectură. Măcar sunt doar câteva, puține cazuri, strânse în acești ani și doar câțiva din mult peste o sută de copii.

liarÎngrijorător din punctul meu de vedere nu este că cei mici își minciunesc părinții. Este de nedorit, dar normal. Copilul dorește ventilarea unor frustrări, sau caută compasiune, sau vrea să își satisfacă un orgoliu, sau nu știe să își asume consecințele acțiunilor lui, sau pur și simplu vrea atenție. Mi se pare grav că părintele alimentează prin atitudinea lui exact acest cerc vicios al minciunii:

Dacă părintele declară că ”copilul meu nu minte” atunci este clar că înghite a priori orice debitează  odrasla, care, văzând că merge, exact asta învață: ”Pe mama o fac ușor: pac, pac, două vorbe și trei aiureli și o conving să îmi dea ce vreau.”

Și iată astfel cum apare arhetipul părintelui cu copil etern nedreptățit, persecutat de profesori și pe nedrept depunctat la capacitate pentru că nu știe să citească un grafic. Și este normal că nu știe să îl citească pentru că nu a avut nevoie să învețe să îl citească. Oricând apărea o problemă sau copilul era supărat de ceva, ajungea să povestească mamei, cu obidă, cum a fost el persecutat, iar numaidecât vulturul divin îi venea în ajutor. De ce ai mai avea nevoie să înveți carte, sau cum să interacționezi corect (și etic) cu cei din jurul tău, sau cum să îți asumi consecințele propriilor acțiuni atâta timp cât protecția zeilor este doar la o minciunică distanță?

Copilul învață de mic cum să îi vorbească părintelui. Pe măsură ce învață cuvinte, învață și la ce gen de comportament răspunde cel mai bine părintele și, la fel cum încearcă tot felul de forme haioase de a poci cuvintele, încearcă și tot felul de strategii pentru a obține ce vrea. De aceea, cu cât părintele este mai suficient, cu atât este mai picat în admirația propriului copil și este cu atât mai subiectiv, ceea ce îi va da copilului o oarecare încredere în sine, dar o mare greutate în a se auto-aprecia corect.

i_am_an_appleMie mi-e greu să lupt cu minciuna. Atât în viața mea personală cât și la Academia 1,61 încerc să stau cât mai departe de astfel de ”jocuri”. Astfel, în activitățile noastre, pentru cei pe care îi prindem cu minciuna avem penalizări maxime la prima abatere (în puncte sau flotări) și eliminarea din program la a doua. Scurt și fără excepție. Noi trasăm această limită foarte clar, astfel încât participanții la activitățile noastre să o înțeleagă și să și-o însușească. Dar, dacă apoi vine părintele și o strică, noi nu mai avem nicio putere.

Aparent mi-e foarte greu să accept ceea ce spune colaboratorul nostru psihoterapeut: ”Nu îi poți ajuta pe toți și nu poți ajuta omul care nu vrea să fie ajutat.” Cred că asta este una din limitele programelor Academiei 1,61.

Astfel, dacă ești unul din părinții care sunt convinși că au un copil minunat, perfect, care nu minte niciodată, atunci degeaba îl aduci la noi. Nu te putem ajuta. Sunt multe alte tabere care au o componentă educațională mai scăzută, cu mai puține reguli și mai ”pă distracție”.

Experimentul social

Anul acesta am organizat din nou deja cunoscuta noastră tabără de supraviețuire. Am fost cu 21 de adolescenți, în munții Latoriței, lângă un lac superb.  S-a format o gașcă minunată. Genul acela de gașcă cu care îți dorești să nu trebuiască să te întorci acasă. Cei mai mulți erau veterani. Jumătate dintre participanți mai trecuseră prin cel puțin încă o tabără de supraviețuire Știam că trebuie să le pregătim ceva special! Rezultatele ne-au surprins chiar și pe noi.

După cinci ore de mers cu rucsacul în spate, am instalat tabăra și am început jocul nostru obișnuit. Dar cu o surpriză. Am împărțit participanții în patru echipe egale și le-am povestit că, pe tărâmul din Djubad, de ani de zile are loc un război fără de sfârșit între asceți și hedoniști. Hedoniștii au toate resursele și pot să-și satisfacă toate dorințele materiale, în timp ce asceții nu pun preț pe posesiunile materiale, dar posedă înțelepciune și sunt în contact cu zeii.

(Ne-am inspirat din legenda lui Buddha (Siddhartha Gautama) care după ce a trecut prin cele două extreme a început să propovăduiască religia Buddhistă și ajungerea pe Calea de Mijloc.)

Astfel, noi am creat două echipe de asceți și două echipe de hedoniști. Fiecare hedonist a primit rucsacul câte unui ascet (plin, cu mâncare, haine, sac de dormit și tot ce mai era in el), să facă cu el orice dorea. Pe de altă parte, numai asceții aveau acces la informație. Instructorii (”zeii”) urmau să îi învețe tehnicile de supraviețuire (adăpost, orientare, prim-ajutor, foc, bagaj etc.) numai pe asceți. Dacă hedoniștii doreau să învețe ceva, erau nevoiți să îi întrebe pe asceți și, poate, să facă troc cu ei.

Toți știau că în ultimele zile de tabără urma provocarea unui ”wide-game” – un joc asemănător unei aplicații militare, de minim 24 de ore, pe parcursul căruia urmau să supraviețuiască cu resurse minime și fără corturi. Toți știau că vor trebui să-și facă singuri un adăpost în care să petreacă noaptea, să-și facă focul și să se poată orienta ca să poată ajunge la probe. Toți știau că noaptea va fi foarte frig și, fără foc sau adăpost, vor fi nevoiți să renunțe.

Noi, instructorii, urma să fim ca o plasă de siguranță, fiind gata să intervenim în caz de nevoie, supraveghiind atent jocul, dar intervenția noastră însemna automat și descalificarea echipei. Așa că toți își doreau să facă față acestui ”wide-game”.

Am avut grijă ca toți veteranii să fie asceți și toți cei care nu mai fuseseră cu cortul pe munte să fie hedoniști și să se lăfăie în resurse.

Astfel, speram să îi învățăm pe copii despre valoarea informației și puterea ei. Totodată, speram să îi învățăm despre gestionarea eficientă a resurselor. Nu în ultimul rând, speram să îi învățăm despre cât de eficient învață unii de la alții spre deosebire de cum învață de la figuri autoritare precum un profesor scorțos, un părinte sau un instructor. (Despre conceptul de peer-learning, atât de puțin folosit în educația din România, se poate citi mai mult aici.)

Rezultatele, însă, m-au surprins.

13914141_813942398741429_4770616700729106259_oToate cele de mai sus s-au întâmplat. Au învățat, au gestionat, au înțeles. Altceva m-a surprins:

Mă așteptam să se creeze alianțe. Ba chiar le-am încurajat. Am avut grijă ca fiecare echipă de asceți să aibă bagajele la o singură echipă de hedoniști. Ca să poată negocia ca o echipă și să nu fie divizați. Mai mult, în wide-game asceții au început jocul fără niciun pic de mâncare pe când hedoniștii aveau resurse îndesate prin buzunare. Totul ca să sugerăm o alianță între hedoniști și asceți, o ajungere pe Calea de Mijloc.

Asta nu s-a întâmplat. Hedoniștii s-au aliat cu hedoniștii și asceții cu ceilalți asceți. La debriefing am întrebat de ce nu s-au aliat complementar, deși asta ar fi fost cel mai logic. Am primit această explicație:

”Știind că urmează provocările din wide-game ne-am simțit mult mai bine să avem alături echipa cu care împărțeam aceleași greutăți, de parcă, dacă eram mai mulți, problemele ar fi fost mai ușor de rezolvat sau suportat.”

Același răspuns l-am primit și de la hedoniști și de la asceți!

Evident că problemele nu erau mai ușor de rezolvat pentru că o echipă care nu are mâncare nu primește mai multă mâncare de la altă echipă care, de asemenea, nu are mâncare. Totuși, acest joc mi-a arătat altceva: Așa se întâmplă și în societate. Tindem să stăm alături de cei care ne seamănă și cu care împărtășim aceleași probleme și mai puțin pe lângă cei care le-ar putea rezolva și de la care am putea învăța ceva. Ne simțim bine lângă cei ca noi, dar facem un efort mare ca să învățăm de la cei diferiți de noi. Iar asta ne limitează.

Statul în bula cu prieteni care ne seamănă, ne limitează. Uneori, chiar mai rău, ne face să ne gândim că acea bulă este toată lumea (sau ar trebui să fie) și asta ne limitează și mai tare.

Astfel, după această morală (pe care mi-o asum și eu), mi-am propus să vorbesc mai mult și să fiu mai deschis cu oameni cât mai diferiți mie. Mi-am propus să întreb ciobanul bătrân despre cum înțelege religia, despre troițe și despre care este cel mai bun câine de stână, să întreb corporatistul despre satisfacțiile muncii lui, și chiar și pe manelist să îl întreb despre câte tipuri de haur există sau cum se pot da kilometri înapoi la o mașină.

Cred că de la fiecare pot învăța câte ceva.

Am crezut că era voie să furăm…

Am fost în tabără… Din nou.

Cu 21 de copii, în Piatra Craiului. Am încercat să îi învățăm cum este cu mersul la munte. În mare, ne-a ieșit. Copiii au învățat cum să se orienteze, cum să-și plănuiască corect o drumeție, cum să citească marcaje, să își facă bagajul, prim-ajutor, noduri, cum să facă focul și alte chestii haioase și intersante.  Dar nu despre asta este povestea.

Tabăra a avut ca temă ”Legendele Olimpului”, cu zei, eroi, oracolul din Delphi și încercări câte și mai câte.

În stilul nostru tradițional, în penultima zi, am abătut asupra participanților năpasta unui ”wide-game” – un joc complex, interactiv, pe echipe, cu probe, obiective și poveste, dar care se desfășoară pe toată perioada zilei, numai afară și cu resurse minime pentru supraviețuire, accesul în cabană fiind restricționat.

În acest caz, am împărțit copiii în patru echipe egale, le-am dat câte 300 de euro fiecăruia (Bani de Monopoly) și le-am zis că totul costă: Educația costă – dacă voiau să îi învățăm cum să facă un adăpost, plăteau. Materialele costă – dacă voiau sfoară sau folie pentru adăpost trebuiau să plătească. Chiar și mâncarea costă. O lipie era 5 euro.

Jocul a durat doar 10 ore și câștiga la sfârșit echipa care avea cei mai mulți bani. Scurt, simplu, verificabil. Ca în viață.

Dar asta nu era tot. Spre sfârșitul jocului, m-am dus la una dintre echipe și le-am vândut o gogoașă (la figurat): Le-am zis că mi-a plăcut cum au jucat și vreau să îi ajut. Dar cum nu pot să le dau mai mulți bani, le dau un indiciu și le spun unde am văzut că își ascunde banii o echipă adversă. Și le-am spus.
Banii din ascunzătoare erau de fapt puși de noi cu ceva timp înainte și erau marcați. Am vândut aceeași gogoașă tuturor echipelor (cu ascunzători diferite). Practic, i-am pus la încercare.13691131_802948573174145_4086419864959246077_o

La sfârșit, am văzut cine a luat banii și cine nu. Din patru echipe, trei au decis să joace cinstit și una să fure.

Și atunci le-am spus legenda lui Hercule, pe când venea de la oracolul din Delphi și mergea spre Euristeu și cele douăsprezece munci ale sale. Se făcea că, pe drum, Hercule se întâlnește la o răscruce cu două femei ce îl ademenesc fiecare pe drumul ei. Una îi promite plăceri, bogății și satisfacerea dorințelor dar o moarte în singurătate, uitat de lume, iar cealaltă îi promite o viață plină de greutăți și suferință, o viață dură dar eroică și dăinuirea în amintirea și admirația tuturor, mult după moartea sa. Cele două femei erau Desfrânarea și Virtutea. Și atunci, le spuneam copiilor, fiecare are de făcut această alegere de multe ori în viață și fiecare ar trebui să fie, până la urmă, împăcat cu alegerea pe care o face.

Bineînțeles, banii marcați nu îi puneam la socoteala finală, ba dimpotrivă.

Și atunci, liderul echipei care a ales să fure, mi-a spus ceva foarte tare: ”Andrei, dar noi am crezut că este parte din regulile jocului că putem să furăm”.

I-am explicat că nicăieri nu am scris sau spus așa ceva și că asta a fost doar presupunerea echipei lui. I-am mai zis că le-am întins tuturor o capcană, că le-am dat tuturor ocazia să fure, dar nu le-am spus că este frumos să fure sau că este etic să fure. I-am mai explicat că un joc este una și principiile etice sunt alta și uneori se contrazic, ca în cazul de față, iar atunci fiecare are o alegere personală de făcut.

Dar, după ce am terminat de vorbit, m-am prins eu singur de altceva. Exact asta facem noi, cu toții: În educația informală și în formarea indirectă a celor din jurul nostru, transmitem exact acest gen de mesaje contradictorii.

”Nu este OK să furi! Dar, dacă intri pe Pirate Bay,  găsești acolo orice film vrei.”

”Nu este OK să minți! Dar, dacă întârzii la întâlnire, bagă și tu o scuză. Zi că ai făcut pană…”

”Nu este OK să înșeli! Dar uite că te place fata din colțul barului. Hai bă, nu fi băbălău, du-te și vorbește cu ea!”

”Unde dracu’ ai învățat să vorbești așa urât?”

”Nu este bine să fii ipocrit sau lingău! Dar uite ce frumoasă este mașina/casa/nevasta corporatistului care a ajuns în funcție de conducere și este murdar de maro pe nas.”

Și atunci, până la urmă, pe drumul căreia dintre cele două femei trebuia noi să mergem?

Românul ascuns

Este cald. Foarte cald. Stau într-un cort mare, ca cele pentru nunți, alături de peste trei sute de motocicliști mari, urâți, pletoși, bărboși, transpirați și totuși am pielea de găină. Mă trec fiori: Toți cântă! Nu cântă, ci CÂNTĂ. Din suflet, cu patos, cu gura până la urechi, fără să îi pună nimeni, fără să îi plătească nimeni, doar fericiți să fie acolo, în cortul încins, de pe drum, fără să fi băut strop de bere, știind că au venit la muncă. Ăsta este românul ascuns.

Suntem cu toții la Bacău, la Bikers for Humanity, la invitația lui Cristian Hrubaru, ca să muncim. Va trebui să ajutăm, să fim voluntari la construcția a 40 de case pentru familii nevoiașe.

Totul a început cu un anunț pe Facebook care a devenit viral în lumea cluburilor și organizațiilor de motocicliști. Era martie și Hrubaru spunea direct, cinstit și deschis: ”Bă, eu mă duc la Bacău ca să ajut la construirea acestor case. Hai, cine mai vine? La sfârșit, organizatorul dă un gulaș!”. Și au venit peste trei sute de bikeri.

Deși nu sunt în niciun club moto și Academia 1,61 nu seamănă deloc cu așa ceva, ne-am lipit și noi de acest proiect. Ca măgarul între oi (sau oaia între măgari). Și bine am făcut:

Vineri dimineață mă sui pe Garfield (noul motociclet gras, portocaliu și sașiu) și mă lipesc de SlowRiders – o gașcă frumoasă, colorată, dar foarte bine organizată. Bogdan, președintele organizației este prietenos, deschis și cu o inimă mai mare decât burta. Surprinzător pentru o gașcă de motocicliști, este de acord să merg alături de ei din București până în Bacău. Asta este destul de rar in grupurile deja formate care au deja stilul, ritmul și viteza lor bine definite. De obicei nu se prea iau ”outsideri” la pachet.

13501776_10209510084779829_6388087679706386223_nĂsta nu a fost și cazul meu. Dragii de la SlowRiders m-au luat sub aripa lor, m-au pus la masă alături de ei și au avut grijă să ma includă în familia lor. Și cam asta sunt: o familie. Bogdan are grijă de toți îi organizează într-un stil aproape militar și conduce grupul atent, ferm dar totodată foarte cald.

Pe drum, mergem în formație, pe mine mă bagă la mijloc, într-o ordine bine stabilită și mă simt foarte interesant, ca o rotiță ascultătoare în coloana lor, mergând toți pe caii noștri de oțel. (Sau, în cazul meu, motan). Am grijă să mă adaptez și să merg în stilul lor, adunat și disciplinat, așa că sunt atent la semnalele lui Bogdan, le transmit mai departe când este cazul, depășim organizat și ajungem la Bacău mai repede decât m-aș fi așteptat.

Acolo ne primește Cristi Hrubaru, cu un zâmbet larg pe față, ne arată unde să lăsăm motoarele și ne arată unde să punem corturile. Suntem printre primii. Este cald, deși este deja după ora prânzului.

Seara, pe la șase, se dă liber la bere și Cristi ne adună în cortul mare ca să ne spună câteva cuvinte despre ce vom face a doua zi. Ca să îl auzim, folosește doua portavoci montate pe un fel de rucsac pe care cineva îl cară în spate. Deci este total diferit de miile de wați instalate la întrunirile moto tradiționale.

Ne spune Hrubaru care va fi programul, ne mulțumește că am venit, se vede că este și el emoționat de numărul atât de mare de oameni care au răspuns invitației lui, spune ”Vă iubesc de mă cac pe mine!” și începe să cânte. Cântă ”Aproape de voi” de la Cargo.

Și atunci se petrece un moment magic. Mi se ridică părul pe spate chiar și acum, la câteva zile, când scriu despre asta. Toți bikerii negri, urâți, bărboși și transpirați se ridică în picioare și cântă într-un glas. Toți 300! Nu am trăit așa ceva nici măcar la Învierile de când eram copil. Se simte că toți sunt acolo cu sufletul și inima deschisă, bucuroși și dorind visceral să ajute și să facă bine. Organizatorii au ochii cât cepele iar mie aproape că îmi dau lacrimile. Sunt convins că, dacă cineva ne punea atunci cazmalele în mână, am fi săpat încă patruzeci de fundații.

Dar nu a fost nevoie. A doua zi ne trezim devreme, la șapte, bem câte o cafea, ne echipăm, ni se face instructajul și la ora 09:00 suntem la muncă, cu sculele în mână. Unii s-au dus la betoane, alții s-au dus la îndoit armături, alții cară, alții împing roabe. Eu m-am dus la lemn. Mie îmi place lemnul, îmi place mirosul de rumeguș și ai mei mi-au pus de mic circularul în mână.

Trebuie să tăiem 520 de căpriori. Și dă-i și cară lemne, ridică, împinge, dă-le mai departe, stivuiește-le. Rumegușul zboară în toate părțile. Postul meu este chiar lângă circular și tot talașul este suflat de vânt spre mine.

Este cald și niciun nor pe cer. Am cască, am ochelari, am mănuși. Îmi mai lipsește paltonul. Transpir, în cinci minute devin lipicios și arăt de parcă am stat o zi întreagă într-un ring de MMA cu Pinocchio. Am rumeguș în nas, în urechi în gură și în orice altă scobitură a corpului. Dar nu pot să mă opresc. Am venit aici să fac treabă!

13443261_10154678039826029_6268830118656182690_oPoate ar fi fost mai ușor la îndoit fiare, dar nu pot să mă opresc. Nimeni nu stă. Toți sunt ca furnicile: negri, urâți și muncitori.

Lângă circular este o grămadă mare de lemne. Sunt dulapi (5 x 20 cm) de cinci metri și jumătate. Ne punem ca obiectiv să terminăm  grămada până la sfârșitul zilei. Are cam un etaj. Sunt vreo șase sute de dulapi acolo. Nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la grămada asta.

După o vreme, obosit de a fi abuzat, circularul cedează. Sare siguranța, cade curentul și noi trebuie să ne oprim. Ne tragem la umbra unui zid, stăm pe o grămadă de lemne și ne simțim prost. Îi vedem pe ceilalți cum forfotesc și noi stăm. Unii pleacă să își găsească ceva, altceva, de făcut. Nimeni nu vrea să stea. Am  venit să facem treabă!

La betoane, se bat pe roabe. În căldura amiezii, toți sunt murdari, plini de praf și cu beton până la genunchi când vine supraveghetorul și le spune că ar trebui să umple cu beton și niște cuzineți de care uitaseră. Moralul este la pământ.

Pe Cristi îl doare deja spatele dar se opintește la roabă și spune ”Bă, băieți, hai să facem treaba până la capăt.” Și atunci, parcă din pământ și din munții de balast apar 30 de bărboși cu roabe în mâini care încep să verse beton în cuzineți. Am venit să facem treabă!

Era un banc pentru project-manageri, despre alocarea resurselor: Poți să faci o lucrare în două săptămâni cu cinci oameni, într-o săptămână cu zece oameni și în cinci minute cu zece mii de chinezi. Bikerii de la Bacău nu au fost departe de chinezi.

La foarte scurt timp, revine curentul, se învârte din nou circularul și ne reîncepem lupta cu rumegușul și cu lemnele. Căldura nu s-a domolit dar nu îmi mai pasă. Mă mișc automat.

Aproape de finalul zilei de lucru, terminăm stiva de lemne. Suntem bucuroși. Atât de bucuroși că ne apucăm să facem popi – stâlpi de lemn tăiați la 45 de grade. Avem de tăiat cam o mie. Nu ne atingem acest obiectiv, facem doar jumătate, dar tot e bine. Am făcut ce ne-am propus și ceva în plus!

13418444_10154678299026029_1406660167324481263_oPlec a doua zi, dimineață, devreme. Plec singur de data asta, merg în ritmul meu obișnuit și am timp să mă gândesc. Mă gândesc la energia oamenilor de la Bikers for Humanity, la cum s-au strâns și au fost triați de acest proiect și de această idee.

Până la sfârșitul zilei, ajung în Harghita, la o cabană pe care trebuia să o verific pentru una din taberele noastre și apoi la o pensiune unde nimeresc absolut întâmplător. Și într-un loc, și în celălalt, deși nu mă recunosc, oamenii mă primesc cu căldură, sunt pus la masă, servit cu pălincă, mă simt integrat și foarte binevenit, de parcă suntem prieteni vechi sau rude îndepărtate.

Iar atunci, în timp ce stau în curtea pensiunii, într-un foișor cochet, beau o cafea și mă uit  cum curge Mureșul printre dealurile înverzite, îmi dau seama: Ăsta este românul ascuns. Este un alt fel de român. Despre el nu se vorbește. Nu iese în evidență, își vede de treaba lui, are inima mare, este primitor, deschis și cald. El nu face politică, nu apreciază bârfele, can-can-urile, nu vrea să iasă în evidență cu orice preț. Are bun-simț și suflet bun. Așa că se ascunde bine. Se ascunde într-un cabanier, într-o proprietară de pensiune sau într-un biker soios. Îmi doresc să am și eu unul ascuns în mine…

Imagini: Romeo Tomescu și Slowriders

Ești arogant, deci ești suficient, deci ești prost!

Un fel de ”Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”, dar varianta meltenească.

Scriam acum câteva zile că mare noastră problemă, motivul tuturor relelor, sursa indirectă a tot ce ne deranjează la cei din jurul nostru este educația. Sau lipsa ei.

Dacă educația persoanei ar fi în parametri, nu am avea manele, am avea mai puține semințe pe jos, am avea alt gen de politicieni, s-ar fura mai puțin (sau măcar altfel), discuțiile s-ar purta altfel, am avea sistem de sănătate, am putea avea mai multă încredere unii în alții și așa mai departe. Ar fi un fel de Rai pe Pământ, laptele și mierea ar curge în valuri și am fi toți lipicioși.

Astfel, următoarea întrebare logică ar fi de ce nu curg lactate din cer așa cum am descris mai devreme? Ce ne oprește să ne educăm? Unii o să spună că banii, alții o să spună că nu sunt profesori, alții vor spune că nu există un sistem. Dar cred că toți cei de mai sus  se înșeală.

Universitatea Harvard (alături de multe altele) are cursurile pe Intenet, gratis, la dispoziția oricui. Să pui mâna pe o carte este gratis. Să te apuci să cauți un curs despre cum să faci focul, cum să îți repari motocicleta, sau cum să reprezinți grafic ecuația unui hiperboloid parabolic este foarte simplu. Nu trebuie decât să vrei. Nu trebuie decât să vrei să înveți ce înseamnă etică, care este codul bunelor maniere, cum să îți organizezi timpul sau cum să te ștergi la fund.

Deci nu se vrea. Nu se vrea pentru că inamicul educației este unul singur: SUFICIENȚA. Și, deși sunt departe de a fi cel mai educat, mor când văd oameni suficienți: ”Lasă, bă, că știu eu!”, ”Mă înveți tu pă mine?”, ”Hă hă, cuvintele astea complicate îți aduc mai mulți bani în buzunar?”, ”Hai să îți explice mandea!”, ”N-am, bă, ce să-nvăț de la ăla!”. Ba ai! Indiferent cât de bou este ăla, ai ce să înveți. Dacă se dovedește că (așa bou cum este el) ți-a spus ceva ce nu știai, atunci ai învățat ceva. Iar dacă a spus o imbecilitate (pentru că este bou) atunci ți-a confirmat că ai avut dreptate. Deci, în ambele cazuri ai învățat câte ceva.

Practic, cred că legătura de cauzalitate este așa: Dacă ești prost, intuiești că ești prost, încerci să maschezi că ești prost (a se citi că ”nu știi chestii”) așa că afișezi o imagine cum că tu de fapt ”știi chestii” și nu mai ai nevoie să înveți, deci ești suficient. Iar dacă ești suficient, ești, invariabil, și arogant.

Arrogant-ManMerge și invers: Dacă ești arogant, insemnă că vei fi opac la multe surse de a învăța, deci ești suficient, deci nu înveți lucruri, deci nu știi lucruri, deci ești prost.

E chiar un cerc vicios.

De altfel, acest gen de suficiență este cea care mă enerva cel mai tare când îmi câștigam pâinea din arhitectură:

El (sau ea): ”Aici vreau o balustradă de fier forjat, aici niște baluștri, și aici o semi-arcadă. Și să nu uiți să te lipești cu casa cât mai mult de vecin!”

Eu: ”Da, știți, nu prea merg astea. Poate le mai adaptăm cumva ca să fie unitară compoziția…”

El (sau ea): ”Ce, bă, dacă așa îmi place… Știi vorba aia: nu te caci în gustul omului!”

Ba da. Mă și piș pe gustul lui.

Nu că aș avea eu gusturi impecabile, dar, chiar ignorând educația pe care o am în acest sens, încerc să îmi țin mintea deschisă ca să învăț de oriunde câte ceva. Sunt perfect conștient că mai am grămezi de lucruri de învățat, în orice domeniu aș activa, oricât de bun aș deveni. Iar tocmai asta mă face să progresez.

Dacă melteanul mai și verbalizează că el nu are nevoie de sfaturi, de specialiști, de cursuri, să citească, să i se explice, să afle, că ”el știe” sau ”are gust”, atunci mi-e clar că este arogant, deci suficient, deci prost. Dar măcar am învățat ceva despre el.

Iar asta cred că se aplică în toate.

Sursa tuturor problemelor

În weekend am fost cu motorul la mare, la o întrunire de bikeri. A fost frumos. Pe drum, pe autostradă, mergând constant, cu vântul în urechi, fără muzică, fără alte lucruri care să mă distragă, mi-a venit o idee. Mă uitam la un șofer idiot care făcea tot felul de manevre riscante și croșeta gratuit printre mașini și mi-am dat seama care este sursa idioțeniei lui. La început mi s-a părut banală ideea dar apoi, pe măsură ce mă gândeam, mi se părea că această problema stă la sursa multor dacă nu chiar a majorității lucrurilor care ne deranjează la cei din jurul nostru. Voi încerca să explic.

Ne supără șoferii indisciplinați, ne supără spărgătorii de semințe, ne dreanjează că manelele sunt peste tot? Ne stau în gât corporatiștii aroganți și prețioși, care folosesc două cuvinte în engleză la trei în română? Ne stă în gât lipsa de principii, nerespectarea promisiunilor, sau ipocrizia? Ne deranjează cei care se urcă în autobuz fără să se fi spălat de trei zile și au vreo trei tricouri sub stratul de jeg? Nu ne convine că a ieșit PSD, ne enervează politicienii alunecoși și nesimțiți? Sau poate astea nu sunt atât de grave.

Poate ne supără mai tare motocicliștii gălăgioși, sau hoții, sau mahalagioaicele cu gura mare. Poate ne înfurie lipsa de maniere, sau inabilitatea de a comunica a celor din jur, sau lipsa de empatie, sau indisciplina. Toate se întorc la un singur numitor comun: EDUCAȚIA.

646x404Iar acum, că am ajuns aici, probabil că cei mai mulți v-ați lăsat puțin pe spate și v-ați gândit ușurați ”Da, așa e! Avem profesori proști. Bine că nu sunt eu vinovat că eu am o altă meserie și nu este responsabilitatea mea…

Chestia asta cu ”avem o problemă, trebuie să găsim vinovatul” este prea răspânită și relativ neconstructivă. Dar, dacă este atăt de important să găsim vinovatul ca să îl pedepsim și să îl învățăm minte să nu mai facă a doua oară prostia pe care a făcut-o, atunci spun eu primul: Eu sunt vinovatul! Da, eu sunt de vină pentru această situație.

Și mai este cineva de vină. Tu ești de vină! Da, tu, ăla (sau aia) care belești ochii în monitor și citești elucubrațiile mele. Noi suntem de vină pentru educația celor din jurul nostru.

Cei mai mulți, când vorbesc despre educație, se gândesc la școală, note și profesori cu catalogul în mână. Dar asta este doar o parte. Cam o treime sau uneori chiar mult mai puțin.

Educația este de trei feluri: formală – la școală; non-formală – la Cercetași, la noi, la diverse cluburi, cercuri sau grupuri cu pasiuni comune; și informală – în mediul în care trăim, în familie, la televizor, pe Facebook și în grupul de prieteni.

Într-o vreme, era o vorbă cu ”cei șapte ani de acasă”. Acum au devenit șase, cinci, sau mai puțini, dar sunt la fel de importanți. Aceasta este educația informală.  Grupul și mediul în care ne învârtim (chiar adulți fiind) este responsabil pentru educația noastră. Cu o singură condiție extrem de importantă: să dea feedback.

Dacă voi coborî să stau în fața blocului cu ”băeții”, să beau bere, să ne uităm după gagici și mă pune naiba să citez din Kahnemann sau Orwell, grupul îmi va da imediat feedback: O să facă un mișto crunt de mine. Sigur, eu le voi recomanda să-și introducă proctologic feedbackul pentru că mediul în care mă învârt eu îmi dă de obicei alt feedback. Totuși, dacă aș sta zilnic cu ”băeții”, mi-aș adapta, de nevoie, comportamentul la grupul lor.

Mâncătorului de semințe din autobuz, de cele mai multe ori mi-e lehamite să îi dau ”feedback”. L-aș călca pe cap. Dar mă consider civilizat și doar nu mă apuc să fac scandal în mijloacele de transport. Aici sunt eu de vină. Cum ar fi să primească feedback, deodată, concentrat, de fiecare dată, de la tot autobuzul? Așa, încet, și-ar schimba comportamentul. Și mai încet, i s-ar schimba și modul de a gândi. Sigur, ar fi o picătură într-un ocean, dar este importantă. Așa s-a făcut oceanul și alte civilizații. Cu multe picături.

Astfel, cred că este important să înțelegem că noi suntem direct responsabili de educația informală a celor din jurul nostru prin comportamentul nostru, reacțiile pe care le avem și principiile pe care le urmăm. Mai cred și că acest act ar  trebui să fie unul conștient și data viitoare când interacționăm cu orice altă persoană ar trebui să nu ne mai ascundem după metafora picăturii într-un ocean ci să ne stoarcem de orice putem da. Eu, cel puțin, asta mi-am propus.

Page 1 of 8

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén