Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Părera ta? Poți să ți-o bagi în rect.

  • Părera ta? Poți să ți-o bagi în rect.
  • Eu nu am rect…
  • Bine, poți să ți-o bagi în anus.
  • Ce e ăla anus?
  • Bagă-ți părerea în cur!
  • Acum de ce te superi și-mi spui să-mi bag părerea în cur? E părera mea.
  • Nu mă supăr, doar că nu ai argumente.

M-am acrit de câte ori am auzit argumentul ”Eu am părera mea, tu ai părera ta, let’s agree to diasgree”. De fiecare dată când aud asta mi se injectează ochii și-mi ies ca la melc pentru că văd în asta o înfrângere dureroasă a logicii de bun simț. Și mie îmi place tare mult logica.

Practic, nu este nicio problemă că ai ”părerea” ta. Ai dreptul să ai ce părere vrei. Dar nu te aștepta să ți-o împărtășesc doar așa, pentru că ai declarat-o răcnind, sau că ai afișat-o pe miloane de stâlpi și afișe. Poți crede că Pământul este plat, că șerpilienii sunt printre noi, că vaccinurile sunt unealta satanei, sau că sacrificiile umane îți vor aduce protecția ființelor superioare care ne veghează, dar nu mi-o impune mie și, cu atât mai mult, nu îmi cere să-ți urmez părerea. Pentru asta vei avea nevoie de argumente.

Altfel spus, dacă avem așteptarea ca cel din fața noastră să ne preia opinia și s-o încorporeze în convingerile sale, după enunțarea opiniei, ar trebui să urmeze imediat un argument valid logic și demonstrabil. Dar cu asta este greu.

Când, în clasa a zecea, am învățat logică, mi s-a părut că am descoperit apa caldă. Asta pentru că brusc haosul discuțiilor și polemicilor putea căpăta o structură clară, matematică, demonstrabilă, reproductibilă și, credeam eu atunci, după suficient de multă muncă și analiză, toată lumea putea ajunge la aceeași concluzie. Ca și cum logica ar fi un limbaj universal al tuturor și nu ar fi nevoie decât de disponibilitate și receptivitate la analiza. Ce tont eram.

Pe vreme aceea, dar și ulterior, vedeam logica argumentarii celui din fața mea și deja identificam ușor erorile, sofismele și fracturile, fiind gata să le demontez, să le combat sau, dacă era nevoie, să accept evidența demonstrației (dar ajung acolo imediat). Evident, mă și frustram că alții nu vedeau lucrurile ca mine.

Degeaba îmi spui că ”toată lumea știe că trebuie să pui ulei pe o arsură ca să se vindece mai repede, deci fă și tu așa”. Este un sofism (logical fallacie – în engleză, la modul general sau, concret, este argumentum ad populum – în latină). ”Toată lumea” se inșală (uleiul face mult mai rău). Arată-mi o demonstrație, un studiu medical, sau explică-mi mecanismul. Nu fă referire la credința populară, doar pentru că bunică-ta făcea asta.

Degeaba îmi spui că ”Gigel este constructor și a spus el că pot face stâlpii casei mai mici și cu mai puține armături” (este un alt sofism – argumentum ad verecundiam). Arată-mi calculele făcute de Gigel care le contrazic pe cele făcute de mine. Altfel, sunt șanse foarte mari să-ți cadă casa în cap. Nu este suficient ca Gigel să fie constructor, este nevoie să facă niște calcule și demonstrații corecte.

Sau, preferatul meu și prea întâlnitul la televizor:

  • ”Ești un rahat de politician corupt, penal și incompetent! Am și dovezi!
  • Păi și Ionel a luat mită și el e din opoziție, de la voi. Și Vasilică a făcut bălării și nu și-a făcut treaba, iar Gigel are și el un dosar penal și tot de la voi este.”

Foarte posibil, dar asta poate demonstra doar că cel care îți spune că ești corupt, penal și incompetent este, la rândul său, cam ipocrit, nicidecum că tu nu ești un rahat de politician cu toate metehnele de mai sus.

Nu sunt extrem de multe sofisme și nu sunt chiar greu de înțeles. Apoi, argumentele și părerile celor din jur vor deveni mai clare, mai comprehensibile, matematice și mult mai ușor de ”demontat”. Dar, la ce bun dacă nimeni nu ascultă și toți rămân pe pozițiile lor?

(Ciudat este că despre sofisme se vorbește foarte puțin în cluburile de debate, iar unii magistrați nu au ore de argumentație…)

Spuneam că eram tare tont în adolescență când credeam că logica poate rezolva orice problemă și că ar trebui să fie un limbaj universal. Eram chiar prostovan pentru că nu înțelegeam atunci că părerile și convingerile oamenilor țin în mai mare măsură de latura emoțională decât de cea rațională. Asta se întâmplă pentru că mintea noastră este astfel organizată pentru a facilita supraviețuirea. Iar aparteneța la un grup este esențială în supraviețuire. Astfel, convingerile grupului, vor avea de cele mai multe ori o pondere mai mare decât argumentele raționale. Și de aici decurg multe distorsiuni ale logicii (biases – în engleză). Este mai sigur să accepți opiniile grupului decât să le contrazici și să te izolezi, să rămâi ostracizat, singur, în peșteră, să te mănânce ursul noaptea. Astfel de biasuri sunt și cele de ingroup/outgroup care ne fac să fim semnificativ mai puțin empatici și deschiși la a auzi (sau înțelege) părerile altora, mai ales dacă sunt în opoziție cu ale noastre iar ei fac parte din alte grupuri, și devenim mai predispuși la a folosi sofisme în dauna logicii.

Motivația emoțională din spatele exemplelor de mai sus ar putea fi că omul punea ulei pe arsură pentru că se simțea apropiat de bunica sa, simțea afecțiune pentru ea și o credita, implicit, cu încredere oarbă; cel ce voia să facă stâlpii mai mici punea preț pe opinia lui Gigel pentru că, probabil, îl credita cu mai multă încredere decât pe arhitect, simțindu-se mai aproape de ”Gigel” decât de ”Henry” – arhitectul bășinos; în timp ce politicianul probabil nici nu știe ce este ăla un sofism ci doar se simte loial partidului său și dator să arunce cu noroi spre orice reprezentant al altui trib (partid, presă, prostime, astea cu ”p”)

O altă problemă este că în momentul în care suntem confruntați cu opinii contrare convingerilor noastre, simțul nostru de identitate se simte amenințat și intrăm în gardă. Apoi, în cearta care urmază (că nu mai este discuție), intrăm direct în FIGHT MODE, ni se reduce vederea periferică și IQ-ul scade la jumătate. Sunt unele studii care au demostrat chiar că, cu cât suntem bombarați cu mai multe argumente contrare opiniilor noastre, cu atât devenim mai opaci la ele și mai convinși în susținerea propriilor opinii, folosind orice argument, sofism sau mijloc avem la îndemână, exact ca într-o luptă. În scurt timp, suntem înconjurați de un zid opac și suntem surzi la ce spune cel din fața noastră, căutând disperați un topor cu care să împrăștiem creierii oponentului pe pereții peșterii.

Soluții ar fi, dar sunt uneori greu de aplicat. Principalele două soluții și cele mai importante ar fi să căutăm și să declanșăm empatia prin marcarea apartenenței al același grup (social, etnic, ideologic, de interese, de pasiuni, de job etc.) și să se intre în dezbatere acceptand că putem să ne înșelăm și că părerea noastră poate fi greșită. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, de aici dialogul are, într-adevăr, șanse să devină logic, matematic și constructiv. Dar, până aici, este cale destul de lungă și nu este accesibilă oricui, deși tare mi-aș dori să fie.

Voi vedeți politicianul fiind empatic? Sau acceptând că ar putea să greșească?

24 de ore de comunism în pădure

Acum câteva zile m-am întors din tabăra noastra de supraviețuire de nivel 2 (da, din acest an avem taberele de supraviețuire împărțite pe trei niveluri de dificultate) cu o revelație, cu speranță pentru o nouă generație mult mai bună decât noi și cu bucurie să văd că idealurile nu au murit.

Am fost în munții Parâng cu 21 de copii și adolescenți doritori să învețe cum este cu muntele, cu focul, cu cortul, cu supraviețuirea, cum să-și facă un bagaj corect, cum să se orienteze și, mai ales, ce înseamnă ideea de grup, de echipă, de colaborare și conștiința de grup pe munte.

Ca de obicei, în prima parte a taberei am organizat ateliere (de foc, cort, orientare, bagaj, prim-ajutor, adăpost de urgență etc.) urmând ca în a doua jumătate să organizăm partea aplicativă – wide-game-ul nostru tradițional, jocul interactiv de supraviețuire în care echipele de 5-6 adolescenți urmau să stea minim 24 de ore fără acces la corturi, cabană sau altă formă de adăpost.

Deja, în niciuna din taberele noastre de supraviețuire, nu mai este un mister că urmează un wide-game. Toți știu asta, și toți încearcă să se pregătească cum pot ei mai bine. De această dată, toate cele patru echipe, urmând vocea celor mai puternici și mai articulați dintre ei, au decis să se alieze, să nu se atace, să-și pună toate punctele la comun, să elimine competiția dintre echipe, încă înainte de a începe wide-game-ul. Așa cum au explicat ulterior, la discuția în grupul mare de la finalul taberei, ei își doreau să elimine partea competițională pentru a se putea concentra pe exercițiul de supraviețuire, pe a trece noaptea cu bine, încercând să funcționeze toți 21 ca un grup.

Admirabil, dar greu.

Greu pentru că este mult mai ușor să îți construiești un adăpost de urgență în cinci oameni, și mult mai greu să faci patru adăposturi, chiar dacă aparent ai la dispoziție 21 de oameni. Una din primele lecții despre supraviețuire este că ea se învață prima dată singur, apoi în grupul mic de până la șase oameni, apoi în unitatea de douăzeci și abia ulterior în societate. Și asta pentru că cinci oameni sunt mult mai ușor de coordonat decât douăzeci. Le-am spus și participanților asta, dar nu m-au crezut. Au crezut că îi încerc, că îmi doresc să le stric alianța ca să îi văd cum se bat pe puncte și cum intră în competiție unii cu alții.

Și a început wide-game-ul. Au avut grijă să meargă toți la probe, ca să nu le fie descalificate echipele, dar cu organizarea pentru supraviețuirea pe timpul nopții nu a fost la fel de ușor. Primele trei sferturi din zi le-au pierdut căutând locuri unde să încapă toate cele patru adăposturi, astfel încât să fie la un loc, să fie apropiate (și ușor supravegheabile astfel încât niciunei echipe să nu îi vină ideea de a rupe alianța). Apoi, cu greu, s-au apucat să construiască primul adăpost, toți deodată, într-un haos de nedescris. Când a venit prima ploaie, la ora 16.00, era cât de cât gata un singur adăpost și 21 de porumbei stăteau în ploaie.

Deja entuziasmul cu privire la decizia de a se alia începea să se zdruncine.

Am luat liderii fiecărei echipe și i-am sfătuit să facă ce vor cu punctele și cu concursul dintre echipe, dar să-și ia fiecare echipa sa și să se asigura că are fiecare câte un adăpost pentru oamenii lui.

Apoi, i-am invitat să se uite în jur, la coechipierii lor mai puțin implicați și mai leneși care profitau de haosul celor 21 de suflete pentru a se plimba letargici de colo colo. Unul din ei trăgea de câteva minute de un fir de iarbă. Altul se uita în gol printre copaci. Un băiețel mai individualist mergea bombănind de a la un grup la altul, dar nu ar fi pus mâna pe nimic ci doar critica acid, în timp ce o fetiță creață își admira bocancii. Le-am spus că asta este consecința încercării de a gestiona un grup atât de mare, că este foarte greu și că ar fi mai simplu să-și rezolve treburile în echipele lor. Tot nu m-au crezut.

A doua ploaie a venit exact înainte să se întunece, la ora 19.00. Până atunci, cele mai multe echipe se grăbiseră să-și ”cumpere” izoprenele și sacii de dormit cu punctele acumulate la probe (și acum puse toate la comun) și să le îngrămădească în dezordine într-unul din cele două adăposturi terminate, al treilea fiind încă în construcție. Câțiva saci de dormit s-au udat. Deja atmosfera era tensionată. La debriefing, participanții povesteau că pe lângă fiecare adăpost se auzeau bombăneli printre dinți ”Ar fi trebuit să facem cum ne-a zis Andrei…” Dar acum era deja prea târziu.

Unul din lideri – o fetiță inteligentă, analitică, dar stresată de presiunea conducerii – începe să răcnească dintr-un adăpost de îngheață toată lumea. Latră ordine pe un ton puternic, pe care nu–ți vine să-l ignori și aduce o gură de aer proaspăt organizării taberei. Își aduce echipa în adăpost, îi organizează pe ceilalți, hotărăște cine stă la foc și cum să se rotească plantonul. Ulterior, la debriefing toată lumea a apreciat acel moment de ordine adus de Miruna.

Trece noaptea, vine dimineața, au loc și ultimele probe și ajungem toți la debriefing. Unii au dormit doar două ore ca să întrețină focul, alții au dormit opt, bine înfășurați în sacii de dormit și sub adăposturi solide, la construcția cărora nu au participat. Unii sunt uzi, alții mai puțin. Unii sunt obosiți, altora le arde de joacă, dar moralul este ridicat pentru că toți se bucură că au reușit să facă ceea ce le-am zis că va fi foarte greu: să supraviețuiască în siguranță într-un grup atât de mare.

Așa că am făcut un debriefing despre comunism și despre ideologia care a astat la baza acestei doctrine. Le-am vorbit participanților despre acel experiment deja vestit în care un profesor s-a apucat să facă media notelor celor din clasă și trecea în catalog doar media. Evident că de la examen la examen media clasei a tot scăzut până au ajuns să pice cu toții. Asta pentru că loazele au rămas loaze și s-au bucurat să stea pe spatele celor ce învățau bine, iar cei ce învățau bine au obosit și s-au sictirit la un moment dat să tot poarte toată clasa în spate. Voiau și ei la bere…

În cazul celor din tabără, dezavantajele unei alianțe ce forma un grup atât de mare, au fost evidente. Cei individualiști și care se bucurau să nu pună mâna la treabă preferând să aibă eterne explicații, motive și justificări și-au văzut problemele rezolvate de cei muncitori și activi. Cei ce ar fi fost dispuși să contribuie dar nu știau exact cu ce au fost lăsați în aceeași ceață pentru că nu exista o organizare coerentă și structura ierarhică din grup era aproape inexistentă, iar cei muncitori, cei proactivi, au făcut toată treaba în limitele lor, dar și ei resimțind haosul generat de inexistența unei viziuni coerente de organizare de tipul ”Tu aduci apă, tu aduci lemne, tu faci adăpostul AICI!” Mai mult, diversele tentative de organizare din partea liderilor, au fost la început întâmpinate cu replici de genul ”Nu îmi spune tu ce să fac că nu ești tu liderul meu.” ceea ce nu a făcut decât să complice lucrurile. Și exact asta se întâmplă când suntem toți ”egali” și avem pretenții că nimeni nu ne este superior. Da, și mie îmi sună cunoscut…

După această noapte, toți au fost de acord că a fost greu, dar că cei implicați și proactivi probabil nu ar mai fi avut energie pentru încă o noapte petrecută astfel. Iar asta este tipic pentru acest gen de dinamică.

Pe de altă parte, avantajele indiscutabile ale acestei alianțe au fost moralul extrem de ridicat (care i-a ajutat foarte mult în a trece cu bine noaptea – cu cântece la foc, dansuri și glume de le auzeam din tabăra de bază), eliminarea competiției dintre echipe ceea ce a lăsat participanții să se concentreze pe exercițiul de supraviețuire și coalizarea împotriva unui inamic comun (a mea și a jocului) ceea ce, de asemenea, le-a dat forță și energie pentru a trece de probe și de noaptea rece și udă.

Interesant a fost că, de la un punct, toți participanții au ajuns să regrete decizia de a se alia dar s-au ambiționat să mențină alianța pentru a ne demonstra nouă, instructorilor, că sunt în stare să o facă și că pot gestiona grupul până la final. Și le-a ieșit. Mai greu, cu avantaje și dezavantaje, dar le-a ieșit. Tare m-am bucurat pentru ei.

Totodată, mi s-a părut de admirat că cei mici au reușit să vadă pe lângă joc, au reușit să disocieze jocul de elementul de supraviețuie al taberei, și-au făcut conștient o ordine de priorități și au ales să ignore competiția pentru a se concentra pe ce era mai important. Poate lucrurile nu sunt atât de maro în ceea ce privește această nouă generație.

Doar atât ai putut, măi loază?

”Doar atât ai putut, măi loază?”

”Ți-ai ratat viitorul!”

”Ce mă fac eu cu tine? Na! Degeaba ți-am tot spus să înveți, că tu, tot ce ai vrut tu ai făcut. Acum uite rezultat!”

”Ai făcut prost la examen și acum ți-ai ratat viitorul.”

”Cât crezi că o să te mai țin pe banii mei?”

Sună mult prea familiar și apăsător. În perioada asta se dau Examenele (de bacalaureat și capacitate), iar adolescenții și proaspeții adulți au emoții și morcovi intrați bine în rect, cu tot cu câmp, pădure și pădurar.

Părinții au morcovii lor, de multe ori mai mari decât ai copiilor. Este natural, este normal și până aici nu avem ce face. Nu putem  să nu avem emoții, dar este în controlul nostru să ne dozăm reacțiile generate de aceste emoții. Și părinții și copiii.

”Când am dat BAC-ul, la examenul oral de română, m-am pierdut, m-am bâlbâit, mi s-a părut că nu mă ascultă profesoarele și am luat notă mică. Aia n-ar fi fost o problemă, dar să vezi ce m-a bălăcărit tata după ce am ieșit. Nu am mai fost bună de nimic și nici acum nu mă descurc la examenele orale. Toată facultatea am făcut bine la scris și varză la oral.”

”După ce am dat examenul la liceu, în timp ce mă îndreptam spre ieșire, i-am văzut pe ai mei că mă așteptau în curte. M-am întors și am ieșit pe poarta profesorilor, pe cealaltă parte și m-am dus acasă. Numai așa, să-i las ca faierii să mă aștepte degeaba.”

”Tata încă îmi reproșează că nu am fost în stare să intru la facultatea unde își dorea el să intru.”

”Am picat examenul și am stat un an pe bară. Părinții m-au certat, mi-au spus cât de dezamăgiți sunt de mine și mi-a fost așa rușine că până în iarnă nici nu am prea ieșit din casă.”

Toate astea sunt povești auzite de mine personal și vorbesc despre același lucru: după ce că m-a lovit eșecul în freză ca leuca în cap, mai vin și părinții (pe umărul cărora mi-aș dori să găsesc alinare, îmbărbătare și propuneri de soluții) și îmi trag un șut în fund sau o teslă în cealaltă parte. Iar șutul ăla, de multe ori, doare mai tare decât eșecul performanței la Examen (da, cu E mare, că tot mi-am cam sacrificat ultimii opt ani în  acest scop – adică aproximativ jumătate de viață).

Înțeleg și cum se vede de celaltă parte: ”Loaza mea de băiat, leneș și inconștient cu privire la viitorul lui, nu mă ascultă, nu învață suficient de bine, tot trage chiulul, nu îl interesează nimic în afară de imbecilitățile alea de jocuri pe calculator, a făcut varză la examen. Na! Acum o să vadă și singur că am avut dreptate să îl tot pisez, că a făcut rău că nu a ascultat ce-i spuneam, că și-a distrus viitorul, că o să-i fie foarte greu în viață, că o să se rateze. Și o să-i amintesc de asta de fiecare dată când iar nu o să facă ce-i spun. Ca să mă asigur că învață ceva din asta și altă dată o să asculte!”

Eu cred că părintele de mai sus ar trebui să spună doar două cuvinte. În engleză (că sună mai bine și e mai ”cool”): ”FUCK IT!”

Atât. ”FUCK IT!”  Și apoi să bea o bere cu loaza de băiat. Și să mai spună de câteva ori: ”FUCK IT!”. Și atât.

Pentru că orice altceva nu va face decât să lovească în copil. El deja și-a primit papara eșecului. Să accentuăm lovitura asta contribuind și noi la ea (ca părinți), sperând că astfel o va simți mai intens, nu va face decât să rupă și mai tare relațiile, să creeze animozități și o distanță între noi pe care ulterior sigur o vom regreta.

Cred că ar trebui să încercăm să vedem peste note și rezultate numerice pe foi și cataloage. Cred că noi, ca părinți și de multe ori profesori (formali sau nu) ar trebui să înțelegem că notele nu reprezintă persoana și să ne concentrăm pe a crește persoana, nu notele. Pentru că ultimele se pot crește artificial lăsând doar o formă fără fond:

De exemplu, puțini din colegii mei cu note mult mai mari decât mine la fizică, mai știu acum să rezolve probleme de mecanică sau termodinamică. Mie a știut tatăl meu (fizician) cum să îmi explice astfel încât să înțeleg fenomenul (nu doar formula) și încă mai știu să le dau de cap problemelor. Dar aveam note mediocre.

Când păstoream biroul de proiectare, angajam de multe ori studenți. Și primeam multe CV-uri și organizam interviuri. Și atunci, și acum, dar mai ales atunci, dădeam imediat deoparte CV-urile în care candidatul mințea și pe cele din care nu îmi puteam da seama care sunt hobby-urile și pasiunile lui:

”Hobby-ul meu este desenul și arhitectura!” Hai, mă lași? Adică tu nu ieși cu prietenii la bere, te uiți pe reviste cu amenajări. Dacă te tai, curge tuș și grafit, nu sânge. Pe de altă parte, dacă nu ai pasiuni, atunci e foarte grav.

”Hobby-ul meu este fotografia!” (că dă bine la arhitecți să spună asta) ”Foarte tare! Arată-mi și mie niște fotografii din portofoliul tău.” ”Păi nu am, că de fapt nu am aparat, că, de fapt, încă nu m-am apucat, dar vreau să mă apuc și sigur o să-mi placă.” Deci minți, deci pas.

Da, știu. Eram foarte al dracului la interviuri. Nu m-am schimbat prea tare.

Ideea era insă, că nu întrebam deloc de note. Întrebam de abilitatea de a respecta termene, voiam să văd că omul respectiv are și înțelege etica profesională, mă uitam la cum desenează ca să-mi dau seama ce fel de om este și mă uitam la ce pasiuni are ca să mă asigur că are substanță, că nu este doar o formă fără fond, ca să mă asigur că știe cum este să faci ceva cu plăcere. Cred că restul se învață. Altfel spus, eram dispus să aștept până învăța restul.

Și acum mă ghidez după același principiu. Astfel, cred că, obiectivul părintelui ar trebui să fie același: să educe și să ajute la formarea unui om integru, care înțelege etica profesională, care are substanță și face lucrurile cu plăcere. Notele nu îmi par foarte relevante în acest demers, ba poate chiar o ușoară frână uneori.

Am un prieten care s-a chiuit tare rău să treacă BAC-ul. Acum își crește foarte frumos o afacere în media, tocmai pentru că are o etică profesională solidă (și nu a învățat-o pentru BAC).

Alături de echipa de instructori de la Academia 1,61, ne urmăm visul. Încercăm să facem ce ne place și să trăim din asta. Însă, niciunul dintre noi nu își mai folosește diploma de BAC sau de la prima facultate. Stau într-un sertar și adună praf. Altfel, slavă Domnului, ne merge bine și am făcut alte cursuri, pe care le-am abordat mult mai relaxați, dar nu au lăsat în sufletul nostru rănile pe care le poate lăsa un părinte furios pe eșecul loazei la Examen.

Două vorbe și o poveste

Cea mai mare satisfacție pe care o găsesc în cadrul programelor pe care le organizăm este acel moment când vezi că mesajul tău a ajuns la urechile și în mintea participantului (și a părintelui său), că l-a înțeles și îi este de ajutor. La fel de plăcut este și să ai aproape oameni cu care constați că împărtășești valori similare. Atunci simt că sunt pe drumul cel bun.
Zilele trecute am primit acest mesaj de la mămica lui Tudor – un mic și curajos participant la programele Academia 1,61. Îl voi reproduce integral, mai jos:

”Am ajuns la Academia 1,61 prin ceea ce numesc oamenii care se pricep la asta “cercetare de piata”.Nu cred in Facebook, asa ca sunt probabil singurul marketer corporatist din Romania care nu are. Asa ca nu am aflat despre ei din recomandari sau ads. Timpul nostru ca familie ni se pare prea valoros‎ ca sa-l impartim cu un televizor, asa ca nu stiam nimic despre vedetele din companie. (Poate mai bine… – n.a.)
Am pornit de la o nevoie de baza: unde mergem in vacanta? Asa ca am facut o lista de dorinte: activitati pt pustiul nostru de 10 ani, un mediu in care sa mai fie copii apropiati de varsta, sa dureza cateva zile (dar nu prea multe), sa fim intr-un grup in care sa ne simtim bine, organizatorii sa aiba experienta in astfel de lucruri, sa avem activitati si pt noi – parintii, si de impartasit cu Tudor, sa avem un loc decent pt dormit si mancat, sa nu petrecem zile pe drum pana la locatie. A, da, si sa ne permita buzunarul. (deja trecusem printr-o experienta nu prea reusita intr-o tabara anterioara, asa ca stiam ce nu ne dorim) Deci, oameni cu pretentii… normale, as zice.
Si, cu filtrele de mai sus in cap, am dat search pe Google “tabere de familie”. Lista a fost initial destul de generoasa. Insa, una cate una, fiecare dintre oferte au picat pe cel putin 2-3 dintre filtrele mentionate.

Academia 1,61 a ramas cat de cat pe linia de plutire (nu stiam toate detaliile taberei, dar nu aparuse nimic sa ne determine sa spunem “nu”). Am gasit un Open day organizat de ei, asa ca mi-am luat baietii pe sus sa mergem sa vedem ce-i acolo.
Trei ore – atat mi-a luat sa-mi fac o idee despre tipul de educatie livrata, despre abordarile folosite si despre profesionalism. Asa m-au convins.
Nu mai aveau locuri la tabara de familii, dar aveau locuri pt taberele de copii.
“Eu – sa-mi trimit copilul singur in tabara? Nuuu, nu se poate. “
Ca orice mama obsedata de control si usor ipohondra cand vine vorba de singurul copil, m-am dus cu lista de intrebari: ce faceti in caz de accident?, aveti ajutor medical?, Cata experienta aveti in astfel de organizari?, ii lasati de capul lor sau au activitati toata ziua?, daca nu se satura dintr-o portie de mancare, primeste supliment? Cat de departe sunteti de Bucuresti? Etc etc
Apoi, ca orice mama curajoasa, mi-am trimis copilul in prima tabara din viata lui. Cu Academia 1,61. Dupa 3 ore de intalnit si un telefon.

Se spune ca dupa orice interventie chirurgicala, primele 24 ore sunt critice. Desteapta vorba. Asa este si cand iti pleaca de acasa copilul. Prima data. Oscilezi intre “Ce naiba a fost in capul meu?” si “Era timpul sa-si ia zborul”. Am dormit cu telefonul in mana, am dat mesaje, am‎ sunat, am mancat o punga de seminte si am facut 5 km in vastul nostru apartament de 35 mp. Evident, spre distractia sotului meu, care glumea ca sa nu se enerveze.
Si s-a intors, domnule, copilul acasa. Bine, sanatos, fericit. Cand mi-a intrat pe usa, a zis: “Ma inscrii la toate taberele pe care le organizeaza. A fost super!”. Stiti senzatia aia de ridicat muntele de pe suflet? Mie tocmai mi se ridicase intreg Pamantul de pe inima. Aka Terra.

Doua zile mai tarziu l-am sunat pe Andrei sa-i cer feedback despre copilul meu. Uneori, greselile parintilor se vad atat de evident in comportamentul copiilor… Si m-am gandit ca el, cu experienta pe care o are, va putea sa-mi atraga atentia daca este ceva evident gresit in ceea ce fac. M-am prins ca astia mici nu vin cu manual de utilizare, asa ca incerc sa invat mereu de la cei mai buni decat mine. Va recomand din suflet sa faceti asta. Mie mi-a prins bine, bine. (evident, nu va voi povesti despre ce mi-a spus ca am de pastrat un secret profesional mama-copil).

Buun. Am scapat cu bine din asta, promitandu-mi in sinea mea ca nu mai trec prin asa ceva cel putin 6 luni, sa am timp sa-mi revin. Si m-am tinut de promisiune. Fix doua saptamani. Primesc apel de la Academia 1,61 ca, daca imi doresc, il pot lua pe Tudor intr-o alta tabara. De catarat. Adica munte, stanca si copilul meu. Am zis DA la urgenta ca mi-era teama sa nu zic ”nu” daca incep sa-mi treaca diverse imagini prin minte. Am zis DA, apoi mi-am intrebat sotul si copilul daca Da-ul meu e si al lor. ‎Tudor a chiuit de fericire, sotul meu m-a pus sa-i jur pe rosu ca nu mai fac scena de la prima plecare.

Ne ducem sa ducem copilul dimineata la autobuz si aflam ca “acum e mare” (prima tabara fusese de “mici” – Minions). Si ca trebuie sa aiba grija de medicamente si de lucrurile lui. Pulsul meu a crescut instantaneu cu gandul “abia a invatat sa-si lege sireturile…”. Am tacut si i-am dat pustiului meu borseta cu medicamente. Eram deja iesita din zona lui de interes (drept dovada, n-a avut timp sa se uite pe geam la plecare sa-mi dea semn cu mana, ca sa ma simt si eu utila).
Patru zile mai tarziu, apare al meu cu niste vanatai de picioare si zgarieturi pe corp de-am crezut ca se luase la bataie cu o tufa de trandafiri. Si cu un zambet pe fata de zici ca nu mai avea loc pe cap. Ii fac inspectia tehnica si-l intreb‎: “Wow, pe astea le ai de pe stanca? Esti ok?”.
Imi raspunde (intrerupand viteza de povestit cadrul imaginar al taberei): “Nu, pe stanca nu m-am lovit, am alunecat pe-o piatra in drum spre cabana”. Cazuse omul in mijlocul drumului, julit tot, pt ca se impiedicase de-o piatra. Peretele de stanca n-a avut nimic cu el, piatra a fost problema. N-am stiut daca sa rad sau sa rad, asa ca am ras in hohote.

Una peste alta, dupa 4 zile de tabara, Tudor al meu a venit un copil schimbat. Nu dramatic, nu monumental. Dar schimbat. Are mai multa incredere in el (pentru ca stie ca s-a luptat cu stanca si a invins), isi rationalizeaza frica de cate ori apare (pentru ca l-a ajutat cadrul imaginar sa invete concret cum sa faca asta), are rabdare cu cei care au luptele lor interne (pentru ca a vazut la Andrei cum se face).
(Cadrul imaginar, adică povestea interactivă a taberei prin care noi încercăm să livrăm o morală interesantă și utilă. În acest caz, cadrul imaginar a fost cu spritul malefic ”IT” care se hrănea cu frica celor mici, iar ei erau invitați să găsească diverse soluții și strategii pentru a-i face față, indiferent dacă era vorba despre identificarea și confruntarea fricilor sau o planificare atentă care să le elimine cu totul – n.a.)
Mai mult decat toate cele de mai sus insa, copilul meu a gasit un loc unde valorile noastre de familie sunt impartasite: este acceptat asa cum este, este ajutat sa-si depaseasca temerile si sustinut sa se ridice cand a cazut, este alaturi de copii autentici cu valori de moralitate, respect si ajutor. Si, in sfarsit, a intalnit si alti adulti in afara de noi care il trateaza cu respect, apreciere si intelegere.

Multumim, Academia 1,61.”


În semnătura Adrianei apare: ”Fii bun și când nu te vede nimeni”

Bunica ”NU” care îmi fură pensia

În ultima vreme, am început să merg mai des în parc, cu plodul din dotare. Și este fascinant. El este fascinat de leagăn, tobogan și groapa de nisip, iar eu sunt fascinat de ceilalti părinți, bone și bunici. Mi se pare foarte interesant cum se poziționează față de copiii lor. La fel de interesant mi se pare că există două extreme și cei mai mulți însoțitori de copii se poziționează pe una din aceste două extreme. Sunt ori de o indiferență omnipermisivă de tip ”DA”, totul ”da”, oricând ”da”, ”cum vrei tu, atâta timp cât eu pot să vorbesc la telefon și să mă uit pe Facebook”, ori ”NU”, totul ”nu”, niciodată, ”să aducem globul de sticlă și să ferim copilul de orice”, ”dacă s-ar putea să fie copilul făcut din ceară, să stea cuminte într-un colț și doar să respire, ar fi perfect”. Mai sunt și cei care urmăresc o cale de mijloc (și noi cu ei ne jucăm), dar îmi par a fi din ce în ce mai puțini și mi-aș dori să fie mai mulți.Zilele trecute, ne-am întâlnit cu Bunica NU. Era fascinant să o privesc cum își dădăcea nepoata de un an și jumătate în timp ce se juca cu Victor. Spunea ”nu” la orice (bunica, nu fetița): ”Nu de duce acolo!”, ”Nu pune mâna pe frunză”, ”Nu te ține de bară!”, ”Nu alerga!”, ”Vai, ce neascultătoare ești!”, ”Vai, ce rea ești! Uitați, ce rea este, cum nu mănâncă, cum nu ascultă… IAR AI PUS MÂNA PE FRUNZĂ!!! Ce mă fac eu cu tine?!!”.

Și era fascinant. Fetița era cuminte (după standardele mele), așa cum poate fi un copil de un an și jumătate, așa că mi-a fost milă de ea. Apoi m-am prins de ceva mai grav: Bunica îmi fură (și) mie pensia.

Cei cu mai mulți neuroni agitați decât mine spun că în pedagogie poți aborda trei direcții majore: metoda pozitiva – ”Bravo!”, ”Ai făcut bine!”, ”Mi-a plăcut că ai făcut asta.”, ”M-am bucurat să văd că te-ai străduit”; metoda negativă – ”Nu e bine!”, ”E prost!”, ”Ai făcut o prostie!”, ”Ești prost!”; sau metoda indiferenței – ”Dacă vrei să înveți, bine. Dacă nu vrei, nu-mi pasă.”, ”Fă ce vrei, nu prea am timp de tine”, ”Dacă vrei să înveți, uită-te la mine și poate o să te prinzi. Eu nu am chef să îți arăt”. Statistica arată că cele mai slabe rezultate sunt create de metoda indiferenței, urmată de metoda negativă, iar cele mai bune rezultate sunt, de departe, create prin abordarea pozitivă.

Părinții DA aplică în mare măsură metoda indiferenței, bunica NU este clar ce metodă aplică. Problema cu aceste două metode este că niciuna nu promovează ideea de asumare. Și dacă nu învață (de mic) noțiunea de asumare, copilul este foarte probabil să crească fără să înțeleagă acest concept și să devină un politician veros și fără scrupule care o să ne fure și restul de pensie care a mai rămas după șmenurile care se pun pe roate în aceste zile. Practic, tocmai m-am prins că atunci când Victor (sau fetița cu Bunica NU) va fi la vârsta la care să poată fi politician și va putea subtiliza niște fonduri de pensii, eu va trebui să le încasez.

Și este evident că așa va fi, pentru că atunci când ți se permite să faci orice, atunci când ai părinți DA și indiferenți, atunci când ești copil-rege, îți vei trage repede concluzia că ți se cuvine orice, că îți este permis să faci orice, că ajunge să ceri și vei primi, că nu trebuie să-ți asumi nimic pentru că oricând îți va rezolva problema un părinte. Iar acest gând se va imprima atât de adânc în mentalitatea copilului că se va repercuta asupra filosofiei lui de viață încât va deveni un tupeist veros cu mâna în orice buzunar îi este accesibil.

Pe de altă parte, dacă ai părinți NU, tot îți va fi greu să înveți despre asumare pentru că vei vedea în jurul tău numai ziduri, numai garduri, numai NU și nici nu îți va mai veni ideea de a face ceva de capul tău (și să îți și asumi asta) pentru că vei aștepta pe cineva și vei avea nevoie de cineva care să îți spună ce să faci, ce să nu faci, ce ai voie și ce nu ai voie, liberul tău arbitru fiind atrofiat. Iar atunci va fi foarte simplu să spui ”Nu este vina mea, nu trebuie să îmi asum eu nimic. Mi s-a spus să fac așa, deci nu este responsabilitatea mea.” sau ”Eu fac ce spuneți voi, deci nu trebuie să îmi asum consecințele. Asta este treaba voastră.” Și atunci, copilul crescut astfel va deveni un executant mic, un trepăduș cuminte și supus, o marionetă docilă și puțin oligofrenă, fără idei sau gânduri prea complicate.

Enervant este că astfel creștem politicienii de mâine care vor răspunde de viitorul nostru. De aceea, cred că un subiect la fel de important (sau poate chiar mai important) ca manevrele politice din această perioadă este cum ne raportam la copiii noștri, ce fel de educație informală le oferim acasă, astfel încat să putem să fim mândri de verticalitatea lor viitoare și să ne asigurăm că înțeleg (și) ideea de asumare. Iar dacă cei mici de azi nu devin mâine politicieni, nu cred că este foarte important. Verticalitatea și asumarea cred că le vor trebui oricum, orice ar face.

sursa foto

Blestemul copilului rege

Am fost în parc, cu soție, cărucior și copil, să ne bucurăm de proaspăt venita și mult așteptata primăvară. Și era bine, era plăcut, era răcoare și ne-am așezat pe o bancă să se uite Victor după porumbei. El se uita la porumbei (și îi fugărea), iar eu mă uitam la oameni (și nu îi fugăream).

Și așa, uitându-mă la alții, am observat ceva foarte interesant: Am văzut ”familia regat”. Erau așa: mama, tatăl, bunica și copilul rege. Copilul fugărea o mașinuță mică legată de o sfoară, mama stătea în spatele lui având legat de burtă un port-bebe gol și cu toate cataramele desfăcute, tatăl impingea plictisit la un cărucior mare, iar bunica, în urma alaiului, împingea și ea un alt fel de cărucior, mai mic, ce avea forma unei mașinuțe roșii supradimensionate. Copilul răcnea, mama fugea panicată, tatăl își legăna apatic burta, iar bunica făcea tot posibilul să țină pasul.

Inițial m-am uitat să văd unde sunt ceilalți doi copii, dar m-am lămurit foarte repede că familia aceea avea un singur rege. I-am atras atenția Ioanei și ne-am uitat amândoi, încercând să înțelegem la ce sunt bune toate acele mijloace de transport pentru un singur copil.

Înțeleg că adulții au vrut să îi ofere celui mic opțiuni, să nu îl priveze de nimic, să fie pregătiți în orice situație. Dar, totodată, cred că această atitudine îi închide celui mic multe alte opțiuni și s-ar putea să-i facă rău pe viitor. Și asta cred că este o problemă demnă de luat în seamă.

Noi, cei ce acum avem copii, probabil că încă purtăm o serie de amintiri din Epoca de Aur, sau din perioada imediat de după Revoluție când opțiunile erau limitate, când nu aveam Internet, jocuri pe calculator și tabletă, nu aveam atât de multe jucării din plastic, iarna ne dădeam cu punga, vara făceam baie în ștrand și aveam doar treizeci de minute de desene pe zi (sau pe săptămână – depinde de ce vremuri am prins). Și nu aveam opțiuni dar ni le găseam sau le inventam. Ori acum copiii noștri trebuie să aibă tot ce nu am avut noi: să aibă și tabletă, și desene, și sanie din plastic, și lecții de inot într-o piscină fără clor, și lecții de engleză, de pian, de arte marțiale, de robotică, de gestionare a emoțiilor, trebuie să aibă și calculator, televizor, telefon mobil, toate jucăriile din lume, ultimul model de cărucior, port-bebe și, mai ales, cea mai inutilă și colorată târâietoare-mașinuță-cărucior. Doar pentru că cel mic o vrea. Și pentru că și noi le-am vrut dar nu le-am avut.

Și unde este problema? Doar nu este un lucru rău să-i dăm celui mic ce vrea. Nu asta înseamnă să avem grijă de el? Eu cred că nu.

Cred că răbdarea, imaginația, perseverența și puterea de a face sinteză se dezvoltă (ca și multe alte lucruri) atunci când le forțezi, atunci când ești nevoit să le folosești, atunci când ajungi în situația de a avea nevoie de ele. Cred că nu vei avea imaginație dacă te vei uita numai la televizor pentru că monstrulețul sau extraterestrul de acolo este deja prea bine desenat și nu mai ai nevoie să-ți folosești imaginația. Cred că mai bine citești. Atunci sigur îți vei stimula imaginația. Cred că nu vei avea răbdare dacă adulții din jurul tău se vor da peste cap să îți aducă ceea ce le ceri, cât de repede se poate. Ba mai mult, cred că așa vei învăța că toți cei din jur au obligația să răspundă așa la nevoile tale. Cred că nu vei ști ce este aia perseverență dacă va fi de ajuns să ceri și vei primi fără să fie nevoie să faci vreun efort.  Mai cred și că nu vei înțelege cum să faci sinteză dacă totul îți va fi livrat de-a gata.

Acum vreo doi ani, am avut într-o tabără un copil de nouă ani care nu înțelegea cuvântul ”nu”. Când vreun instructor îi spunea ”Nu putem face ceea ce vrei tu” sau ”Nu ai voie să faci asta”, își ținea (voluntar) respirația, se încorda tot tremurând și se făcea vânăt la față. I-am spus zâmbind că este foarte tare dacă poate să-și țină respirația mai mult de un minut (și că o să facă flotări dacă mai face așa și nu înțelege să respecte regulile). Următoarea dată a făcut la fel și a făcut flotări. După tabără ne-a sunat mama lui să ne reproșeze că nu am făcut ce voia odrasla, că i-am dat flotări și nu s-a distrat. I-am recomandat niște cărți despre educație și să-l trimită pentru distracție în tabere cu mai puțină emfază pe componenta educațională. Mi-a fost clar că cel mic nu avea nicio vină…

Tocmai m-am întors din tabăra de minioni. Acolo, un copil era supărat că racheta pe care o făcuse (la atelierul de tăiat-lipit) nu era la fel de frumoasă ca a instructorului. Îmi cerea să îi fac una la fel, dar care să fie a lui. M-am așezat lângă el și am făcut una, explicându-i (din nou), pas cu pas, ce fac. Apoi, spre surprinderea lui am desfăcut-o și i-am zis că poate și el să facă la fel. Nu i-a convenit, dar s-a apucat de treabă și următoarea lui rachetă arăta mult mai bine. Era chiar mândru de ea. Ce ar fi învățat dacă i-o dădeam pe a mea?

În tabăra de cățărare care urmează, facem la fel. Îi lăsăm pe cei mici să-și asume consecințele. Bine, nu-i lăsăm să-și rupă gâtul dacă nu își fac bine nodurile, dar nici nu îi lăsăm să se apropie de stâncă, oricât și-ar dori asta, până când nu vedem o atitudine determinată, atentă la detalii și constructivă. Asta și nodurile făcute perfect.

Demult, regii erau apreciați atunci când coborau incognito printre supuși și luau pulsul vieții oamenilor simpli din regatul lor. Poate metafora asta este mai aplicabilă decât credeam. Căci copilul rege, ajuns adult, nu va ști altfel cum să domnească, indiferent dacă o va face peste o firmă, peste o echipă, peste o familie sau doar peste el însuși.

Foto

Page 1 of 14

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén